Articol de GSP - Publicat sambata, 24 mai 2014 00:00 / Actualizat sambata, 24 mai 2014 14:39
An de an, ne amintim, ne contrazicem şi totuşi 7 mai ’86, prăfuită de trecerea anilor, rămîne şi acum o ştire bombă.
Mai ales azi, ziua finalei. Aceeaşi finală. Luaţi loc şi priviţi, de pe colina asta, Sevilla. Pardon, Lisabona, anul e 2014, fotbalul nu progresează doar cu amintiri.
Clinchetul unui tramvai galben, cu geamurile din lemn ce decupează o stradă împletită cu piatră decorativă, răsună în vale. Aroma unei patiserii cu secole de tradiţie se luptă pentru supremaţie cu mireasma unei cafele făcute dintr-un meşteşug devenit artă.
Înşirate ca nişte tablouri de-a lungul liniei, rufele se ondulează în vînt de parcă ar fi schimbări de direcţie marca Ronaldo, în timp ce cîrligele colorate se încleştează pe haine, cu îndîrjirea antrenorului lui Atletico.
Chiar de simţim că nu vom mai ajunge, niciodată, aici, răbdarea e cea pe care o răsfăţăm la întîlnirea de azi. “Nota, por favor!”, să mergem, aşadar, să vedem finala. Ca de obicei finala altora, fotbalul altora. Vom lua tramvaiul ăsta atît de aglomerat, înghesuindu-ne printre explicaţiile decăderii fotbalului românesc.
Pe bune, am fost în vîrful colinei şi acum coborîm mereu în primele staţii. Au trecut 28 de ani de la vis, tramvaiul ăsta are peste 100 şi merge uns.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
