Comentariu de Răzvan Prepeliţă » Oamenii-siglă

Văzut de jos, mîinile care simt gerul clipesc din degete şi caută căldura în blana roasă a mănuşilor cu un deget. Soldatul Mircea ridică lopata goală din cînd în cînd în aer făcînd semn celorlalţi recruţi că un Carpaţi fără filtru e binevenit.

Celor care au descoperit copilăria în cartierul Facebook, Carpaţiul era un fel de iarbă, dar în care efectul halucinogen era dat de poveştile care înconjurau fumul.
Se apropie ora meciului şi omul de zăpadă, făcut la mişto, exact la centrul terenului, vorbeşte castraveţilor bocnă cu lopeţile în mînă despre copilărie.

Despre satele din care au venit la Capitală pentru un blid fierbinte de fasole în cadrul foţelor armate române. Lopata e Kalaşnikovul  lor, gazonul Stelei e frontul de luptă. Începe să ningă, din nou. Bătăturile din palme se aud în scrîşnetul din dinţi, coifurile pe post de căciuli, emană prin aburi, oboseala. Ninge. "Băi, ce ninge... !"

A lor e sigla, domnilor comandanţi! A lor e povestea! A celor care, astăzi, privesc la televizor cum, la căldură, într-un birou înconjurat de termopane, nişte trese de pe umeri folosite falnic pe post de piercing revendică omul de zăpadă. Cel mai bun prieten, cîndva, al femeilor de serviciu. Soldaţii de atunci, suporterii de azi.