Articol de Marius Mărgărit - Publicat vineri, 25 martie 2016 00:00
Eram doar un puşti împătimit de fotbal. Rupeam maidanul zilnic, iar duminica, în curtea şcolii, aveam mare derby, cu "bătrânii", ăia cu 10-12 ani mai mari.
Printre ei şi fostul jurnalist sportiv Carlo Bartales. Vecini fiind, Bobiţă era ca un frate mai mare. Trecea pe la mine cu nişte dosare voluminoase: "Hai să-ţi povestesc despre Cruyff!".
Mergeam tot la şcoală, stăteam ore întregi sub un brad imens de lângă teren. Eram prea mic, nu apucasem să-l văd pe Cruyff jucând. Pe vremea aceea nu aveam reviste străine, net-ul nu era nici în scrisori, fotbalul se învăta din poveşti sau din cărţile lui Nea Vanea.
Bobiţă era o enciclopedie de fotbal internaţional, dar Cruyff avea un loc special. Strânsese zeci de poze, îmi descria faze în care olandezul chiar zbura pe teren, cu cele "trei viteze" ale sale.
Ascultam cu ochii mari, vedeam fazele, în imaginaţia mea Cruyff devenise imens, imbatabil, imposibil de oprit, un Ahile dând iama prin careuri, până în inima Germaniei Federale, în acel minut 1 de graţie al finalei din '74, descris atât de real de maestul Chirilă în "Învingătorul lui Cruyff".
Peste ani am văzut şi revăzut faza. Şi golurile din poveştile lui Bobiţă. Nu exagerase cu nimic. Johan, olandezul zburător, era aşa cum mi-l închipuisem în copilărie.
După 40 de ani, bradul e tot acolo, în curtea şcolii. Şi mi-aş dori să mă mai văd cu Bobiţă, să-i mai ascult poveştie. Şi să mai fie Johan Cruyff!
Ai o informație? Scrie-ne pe [email protected]! Gazeta își protejează întotdeauna sursele.
