Dayro

Ştiu, ştiu, nu mă pricep la fotbal. Ar trebui să-mi văd de tenisul meu, uite, Mergea şi Tecău au cîştigat un challenger duminică, la Cherbourg, cu premii nu prea mari, dar nu contează, e un început, se ţin de promisiune, joacă dublu împreună, o să avem în curînd o pereche bună şi stabilă în Cupa Davis, poate şi mai mult, cine ştie? Ar trebui să-mi văd de tenisul meu, însă nu pot să mă abţin.

Duminică seară m-am uitat la Steaua-CFR. Pentru gătit era cam tîrziu, cu aspiratorul dădusem de dimineaţă, de tricotat m-am lăsat de mult. Şi am realizat că-mi place Dayro Moreno. Fotbalistul Dayro Moreno. Nu pentru că a marcat sau pentru că a dansat după gol. Nu pentru că are plete. Ci pentru că ştie cum să vrăjească mingea. Pentru că nu e puternic, dar e abil. Pentru că-şi foloseşte călcîiul la marginea terenului ca să scoată balonul, pentru că îl strecoară printre picioarele unui adversar, pentru că are tupeul şi inocenţa de a încerca o foarfecă. Şi la un meci de tenis, întotdeauna o să aplaud o scurtă în locul unui forehand năucitor, un voleu deştept în locul unui as. Aşa e şi cu fotbalul. Chiar dacă se joacă pe goluri, chiar dacă pragmatismul contează deseori mai mult decît o floricică. Şi poate că nici nu trebuie să te pricepi prea mult ca să guşti spectacolul. Gata, de mîine înapoi la tenis!