Ce vrem?

Trăim, istoric, o ironie cruntă şi meritată. Cele mai bune generaţii de jucători au fost crescute în cel mai prost sistem politic. Faptul că, după ce am scăpat de dictatura care poruncea şi imediat se făcea, ne-am deraiat total fotbalul, spune ceva despre noi. 

Imersaţi în marmita cu patroni-jucători-marcatori-atotştiutorişistivuitori, salarii neplătite, vagoane de stranieri de doi cenţi, tineri scoşi în primele minute ale meciuri ca şi cum le-ar fi ruşine cu ei, agenţi şi genţi tindem să credem că ăsta ne e destinul.

Filosofia "Merge și așa"

Cu pandemia a fost şi mai bine. După trei ani fără fotbalul cel mai democratic, acela în care Cehia poate ridiculiza Olanda, Finlanda bate Danemarca, Ungaria mai că prăbuşeşte Germania, am uitat de tot că viaţa poate fi şi altfel. Euro s-a aprins ca un reflector uriaş asupra unui ungher în care indivizi cu feţe sumbre se ocupă de un mic trafic de speranţe. 

Prinşi asupra faptului, aceşti tipi bagă capul între umeri aşteptând să treacă urgia. Ştiu pertinent că urgia sunt ei. Dar ştiu şi că "merge şi aşa". Sunt stăpâni pe locul lor, cum fiecare paznic de uşă e şef peste bucata de aer pe care o ocupă.

Unde să evadezi?

Ce să facă oamenii? Nu ştiu, în mare parte, să evadeze cultural în rugby, baschet, schi, ciclism, automobilism. Au un pic de handbal, dar şi ăla a ajuns un fel de fotbal. Bani mulţi, rezultate puţine. Mai e tenisul, dar deocamdată are o problemă la gambă. Şi atunci sunt prizonieri. Şi vine ziua în care prizonierii văd cerul albastru. Cerul albastru ca o condamnare definitivă cu executare.

ORUE

Totul arată anapoda. Fix pe dos. Lui Rădoi i se spune că nu are ca obiectiv calificarea la Euro prin doar două meciuri de baraj, ci accederea la Cupa Mondială, infinit mai grea. Dimpotrivă, trebuia invers. 

Dă totul, cu orice jucători, pentru a juca la Bucureşti, apoi formează-ţi o echipă dacă tot e greu să ajungi în Qatar 2022 şi de acolo înşiruie calificările începând iar cu cea uşoară, la următorul Euro. Aşa, am lăsat ştiuca de lângă mal pe rechinul pentru care nici nu aveam undiţă. Şi rămânem morţi de foame.

Frumos fotbal, aferim!

Există un elefant cât un mamut în încăperea fotbalului nostru: echipele nu mai vor performanţă. Prin felul în care se articulează, prin ceea ce arată, prin negarea viitorului. Tot ce e despre ieşire în lume, despre perspectivă le pute. Aduc jucători din ligi inferioare sau liberi de contract, fără meciuri de luni de zile, străini eşuaţi, în căutare disperată de un contract, care ne sunt "vânduţi" ca oportunităţi unice pentru că acum o sută de ani au avut un frate la academia Barcelonei. 

Exagerez. Dar nu cât ei. Nu vor să investească în tineri, nu le pasă de ziua de mâine, totul e să dea câte un tun, să tranzacţioneze, nu se ştie cum, câte o mărgică şi apoi să cotcodăcească un an despre ce mari strategi sunt. Antrenorii sunt la degetul mic al patronilor sau primarilor, al căror fotbal a ajuns să semene cu fântânile kitsch pe care şi le construiesc cu bani mulţi în curţi sau pe la intersecţii.

Şi dă-i, şi luptă!

În plus, bate în plin un război care tinde să facă ravagii. Federaţia impune, cluburile resping tot. Ameninţările curg, a ajuns mai important cine are ultimul cuvânt, de preferinţă unul care să jignească. Jucătorii văd şi învaţă. 

Îşi fac propriile planuri, îi intersează doar familia, adică banii, un transfer ca să plece naibii de aici, fără o privire înapoi. L-am tot blamat, recunosc, pe Ştefan Radu că s-a lepădat de România. Dar România e un nume mare. S-a lepădat de toate micile Românii. Suntem 20 de milioane de Românii.

Noroc că ne unim patriotic când e să înfierăm articolul tern şi benign al unui oarecare jurnalist francez care nu găseşte că Bucureştiul e Micul Paris, ce crimă! O, ce i-am mai zis, ce i-am mai dat! Că şi nouă ne pute Parisul, mama lui şi a cui l-a făcut! Ei, da, aici uniune sacră! Nu veniţi voi, bă, să ne faceţi pe noi! Las' că ne facem singuri, n-aveţi voi treabă!