La dispariția unui ziarist sportiv. Rădăcinile lui Horia Alexandrescu

Ziarele deveniseră, și la rubricile de sport, aproape o contabilitate seacă în România anilor '80. Citeai rezultate, inundate până și ele de omagii pentru Nicolae și Elena Ceaușescu. Atmosfera se deteriorase într-atât încât rar risca să iasă cineva din tipare, cel puțin în presa centrală. Metaforele se interpretau, comparațiile erau riscante.

A rămas în memoria colectivă uriașa frustrare trăită când pagina întâi a Sportului, de după câștigarea Cupei Campionilor Europeni de către Steaua, în mai 1986, a ajuns să fie tipărită cu 90% PCR și numai 10% sport. După cea mai mare performanță din istoria fotbalului nostru.

Multe dintre amintirile sportului au pierit în acei ani. Eroii nu mai erau la căutare, ei concurau involuntar cu singurul eroism clamat, cel al șefilor statului.

În 1980 și 1984, ca ziarist care a participat la Jocurile Olimpice, Horia Alexandrescu a scris pe îndelete povestea acestor două ediții. Cele două cărți s-au intitulat "Moscova 80 - jurnal de reporter" și " Olimpiada californiană".

Tot în 1980 apărea "Aur olimpic românesc", cartea în care colega mea Luminița Paul își amintește și azi, după 40 de ani, că a găsit singurele episoade relevante existente atunci despre tiristul Iosif Sîrbu, primul nostru campion olimpic.

Citite astăzi, portretele conturate de Horia Alexandrescu în "Aur olimpic" au un aer frugal. Deși el a mai călcat și în afara dogmatismului exprimării epocii. Îmi amintesc cum am zâmbit când am citit, în capitolul despre atleta Mihaela Peneș, care încercase să devină, întâi, aruncătoare de greutate. Ea a sfeclit-o cu "gălușca de metal", așa i-a spus ziaristul bilei.

Toate aceste istorii au însemnat enorm pentru copiii care învățau și altceva despre sport decât versiunea pură și dură livrată de tot contextul dictatorial.

Horia Alexandrescu a reușit, fără să facă niciodată caz de asta, să atenueze din colțurile propagandei, care răneau sportul, făcându-și treaba de reporter la marile competiții.

Să judecăm după criteriile de azi situația de atunci este un exercițiu care l-ar face să zâmbească pe ziaristul de 74 de ani recent dispărut dintre noi. În cariera de după 1989, Alexandrescu a intrat pe teritoriul controverselor politice. Contribuția sa la jurnalismul sportiv rămâne însă.

Există în recentul film documentar chilian "Agentul secret" ("The Mole agent") un moment în care eroul principal, un detectiv infiltrat într-o casă de bătrâni, decide să revină acasă. "De ce pleci?, mai stai cu noi!", îl roagă colegii de cămin.

"Nu pot", răspunde bătrânul. "Nu pot pentru că acasă mă așteaptă nepoții. Ei sunt rădăcinile mele". Ca într-un paradox temporal, el nu s-a referit la înaintași ca la rădăcinile sale, ci la cei care îi urmau. Ceea ce îl ținea viu era ceea ce urma.

Poate că, de fapt, așa arătăm toți. Niște copaci fixați nu în trecut, ci în viitor, în ceea ce lăsăm după noi. Horia Alexandrescu nu mai e. S-a stins ca toți enții, răsturnați cu butașii spre cer, răsfoind din trecut către viitor paginile memoriei reîmprospătate, pe care o datorăm atâtor oameni.