EXCLUSIV Ce-a pățit soția fotbalistului când a ajuns în Botoșani? „S-a dus la mall în Iași, o sută de kilometri, și ne-a spus: «Mamă, ce oraș mare»!”

- Domnule Iftime, în vestiar intrați?
- Niciodată!

- N-ați intrat niciodată?
- În vestiar intru, dar nu în timpul meciului. În vestiar am intrat după meciuri. Când am luat bătaie cu Dinamo, am intrat și le-am zis „Mâine vă plătesc salariile!”. Se uita toată lumea la mine. „Ăsta nu-i sănătos la cap!”. Eram pe ultimul loc și ne-a bătut Dinamo acasă. Atunci m-am dus în vestiar.

+9 FOTO

Valeriu Iftime: „Jucătorii străini vin la Botoșani ca într-o haltă de așteptare”

- Și altă dată?
- Am mai fost o dată când am bătut și i-am felicitat. Mă mai duc atunci când mă cheamă antrenorul pentru un discurs motivațional. Să mai așezăm niște lucruri, când mai sunt mici conflicte. În rest, nu mă duc. În cantonament mai ceream voie antrenorului să văd ce le spune. Ca filosofie. Nu să dau vreun sfat.

- Botoșaniul e o echipă mică, dar cum reușiți să aveți atâți străini? Ce le oferiți?
- Am avut un fotbalist care jucase în Japonia (n.r. David Babunski). A zis că stă două săptămâni dacă-i place, apoi să cheme soția. I-a plăcut, dar soția a vrut să vadă mall-ul. Și s-a dus la Iași. Ha, ha, ha! Și-a spus: „Mamă, ce oraș mare!”. Că mall-ul era la o sută de kilometri. Ei vin la Botoșani ca într-o haltă de așteptare. Nu vin la Botoșani să rămână definitiv.

- O escală în cariera lor.
- Jucați bine la mine și plecați! Și mâine, dacă există ofertă bună pentru tine și pentru club, pleci. Dar pentru asta trebuie să joci, să fii atent!

1 oră și 42 de minuteeste timpul pe care cineva îl petrece la volanul mașinii dacă merge din Botoșani spre Iași (108 kilometri)

„Piața era plină de jucători, dar bani nu sunt”

- Cât plătiți cel mai bine un jucător?
- 10.000 pe lună. Bani în mână, pe lângă servicii. Cazare, transport. Dar asta mi-am impus. Am plecat de la maximum patru mii, după aia cinci mii, după aia maximum șapte mii...

- Și acum ați ajuns în maximum zece mii.
- Pentru că nu vine nimeni. Anul trecut, când am intrat în tot vârtejul ăsta al retrogradării, am spus că nu dau mai mult de cinci mii... Piața era plină de jucători, dar bani nu sunt. Mulți jucători au tras de mine și voiau mai mult. Toți așteaptă, poate găsesc oferte.

- Nu vreau să vă supărați, dar Botoșani nu e oferta cea mai tentantă.
- Așa este! Aveți dreptate, recunosc asta. Numai că eu cred că oferă acolo o stabilitate și o chestiune de relație umană, de respect. Un fotbalist dacă vrea să joace fotbal vine la Botoșani. Dacă vrea să facă cumpărături, să facă discotecă, nu vine la Botoșani.

- Apropo, ăia cu discoteca unde se duc?
- Nu mai știu unde se duc acum. Nu e cel mai ofertant loc. În schimb, mă gândesc la alt tip de educație. La educația copiilor, la a învăța limba română, la a-i găsi soției un fel de job ca să nu stea acasă.

- Deci le dați și casă?
- Obligatoriu! Mă gândesc la toate elementele care îl pot ține acolo. Și eu știu că îl țin periodic. El nu stă la mine cinci ani, șapte ani. Stă doi ani și după aceea, dacă joacă bine, mă lasă.

- E o nebunie costisitoare.
- Da, da... Dar e frumoasă!