Craiova și Dinamo, după 52 de ani

Când trec anii și ajungi la vârsta maturității, când iubești fotbalul, ai senzația că prezentul nu mai stă singur în picioare, că în spatele fiecărei faze, fiecărui gol, fiecărei etape se aliniază umbrele altor ani, alte seri, alte inimi care au bătut la fel.

Lupta de azi la titlu, cu Craiova, Dinamo și Rapid sus, are exact aerul ăsta, de timp care se strânge, de istorie care nu mai stă în cărți, ci coboară din nou pe teren.

Totuși, Craiova...

Pentru Craiova, tot ce se întâmplă acum nu e doar formă sportivă, nu e doar un lot cu transferuri reușite sau un an bun prins din mers, e o rană veche care începe să doară altfel, pentru că primul titlu a venit acum mai bine de jumătate de secol, într-o Românie în care oamenii trăiau meciurile la radio, cu urechea lipită de aparat și cu ochii în gol, încercând să vadă fazele prin vocea crainicului.

Ultimul a fost în 1991, suficient de departe încât să se fi născut și făcut mari generații întregi care au iubit echipa asta fără să o vadă campioană, doar din povești, din casete vechi, din nume rostite cu respect, Oblemenco, Balaci, Cârțu, ca niște rude îndepărtate pe care nu le-ai cunoscut, dar care fac parte din tine.

De asta Craiova nu seamănă cu un club care luptă de 10 ani să câștige titlul, ci cu un oraș care își simte trecutul aproape, pentru că acolo, în 1974, nu s-a câștigat doar un campionat, s-a produs un fel de explozie de identitate, un moment în care un loc întreg s-a recunoscut într-o echipă, în niște băieți care nu păreau vedete de afiș, ci ai lor, din același aer, din aceeași încăpățânare oltenească, iar imaginea aia cu străzile pline, cu oameni ieșiți din case fără să se cunoască între ei, dar simțindu-se din aceeași familie, nu s-a șters, doar s-a așezat undeva adânc, ca o promisiune care n-a mai fost împlinită până la capăt.

Vă recomand cartea “Oblemenco și campioana unei mari iubiri”, scrisă de Marius Popescu, acolo simți ce înseamnă Universitatea Craiova pentru Oltenia și pentru cei care iubesc de departe Știința.

Dinamo, de la putere la creiere

Dinamo vine în povestea asta cu reflexul puterii, cu memoria unei echipe obișnuite să domine, cu ideea că locul ei natural e sus și că titlul nu e miracol, e normalitate.

După titlul din 2007, Dinamo a simțit ce înseamnă suferința, fanii n-au mai avut aerul superiorității, ci au trăit pe un stadion legendar, vechi, prăfuit, meciuri de o tristețe vehementă, ca-n poeziile lui Minulescu.

Și a învățat din greșelile trecutului, iar azi are poate cel mai bun departament de scouting, poate cea mai echilibrată conducere și niște suporteri care i-au învățat pe conducători cum se iubește un club.

Rapid vine cu trăirea dusă la limită, cu explozia emoțională, cu genul de iubire care arde repede și tare, dar Craiova vine cu altceva, cu un dor lung de decenii, cu o fidelitate care nu s-a rupt nici când anii au fost gri, nici când lucrurile s-au încurcat, nici când părea că istoria a rămas doar în fotografii îngălbenite.

Dacă titlul se decide între Craiova, Dinamo și Rapid, nu va fi doar o chestiune de puncte, de golaveraj sau de inspirație într-o seară, va fi o ciocnire de istorii vii, de moduri diferite de a iubi fotbalul, iar pentru Craiova miza e mai grea decât trofeul în sine, pentru că ar însemna închiderea unui cerc deschis acum 52 de ani, ar însemna ca strigătul ăla vechi, rămas undeva în aer din 1991 încoace, să poată fi, în sfârșit, dus până la capăt.

Când a strigat Deselnicu: „Fraților, am învins!”

În 1973, Craiova pierdea primul titlu în fața rivalei Dinamo, iar peste un an avea să-l câștige după o luptă la baionetă cu echipa din Ștefan cel Mare.

La data de 19 iunie 1974, Craiova câștiga la Ploiești și căpitanul de atunci, regretatul Petre Deselnicu, Tai-Pan-ul fotbalului românesc, striga din mijlocul vestiarului: „Fraților, am învins, în sfîrșit am învins!”.

Iar Marius Popescu scria în cartea dedicată lui Ion Oblemenco: „Strigătul lui Deselnicu ar vrea să-l audă Craiova, și Balșul, și Calafatul, și Caracalul, și Tîrgu-Jiu, și toată suflarea oltenească. La Craiova, ultimele 2 minute, cele de prelungire ale partidei de la Ploiești, au fost cele mai lungi.

Fiecare secundă în plus era o punte între dramă și fericire. 200.000 de aparate de radio ritmau bătăile inimilor a 200.000 de craioveni care în acele clipe uitaseră de toate, de mamă și tată, de copil și nevastă, de masă și casă, și trăiau pe o singură lungime de undă. Unda de la Ploiești. Miercuri 19 iunie 1974, ora 19:19. Pe străzile Craiovei încep să se reverse fluvii de iubitori ai fotbalului, de iubitori ai neprețuitei lor echipe, Universitatea.

Panouri scrise cu înfrigurare în noaptea din ajun, zeci de tablouri cu fotbalistul-simbol al Olteniei, Ion Oblemenco, sunt purtate pe arterele unui oraș care începe să trăiască primul carnaval din viața sa!”.

Craiova a râs de fericire, dar a plâns mai mult de frustrare. Și cred că a venit vremea să se audă din ceruri vocea lui Deselnicu, după 52 de ani...