)
Articol de Narcis Drejan - Publicat joi, 05 februarie 2026, 09:50 / Actualizat joi, 05 februarie 2026 09:54
6 victorii consecutive și parcă fanilor CFR nu le vine să creadă că echipa e aproape de play-off, cu un Daniel Pancu ce învață fotbalul la zi, nu la fără frecvență
Daniel Pancu e omul care a prins cel mai greu licența PRO, a stat vreo 10 ani, mai mult decât un medic prin facultate, pentru că a fost pandemia și simțea că trebuia să se apuce de școala de antrenori la 19 ani, după juniorat.
La noi, în fotbal, avem o categorie specială de personaje care deranjează nu pentru că greșesc, ci pentru că spun lucrurile pe care restul le gândesc în șoaptă, iar Daniel Pancu a intrat definitiv în clubul ăsta select odată cu seria de la CFR Cluj, o serie care, dacă o citești sec, în cifre, înseamnă 8 meciuri fără înfrângere, 6 victorii la rând și 4 din 4 anul ăsta.
Dacă o citești corect, în limbaj de vestiar, înseamnă un singur lucru: o echipă care nu mai arată ca un grup de jucători, ci ca o haită înfometată. Și haitele nu apar din scheme desenate frumos cu markerul pe tablă, doar ați văzut la meciul cu FCSB cum înnegrise Pancone tabla tactică.
Când găsești vestiarul vraiște
Pancu a spus că situația pe care a găsit-o era de nedescris, iar în fotbal expresia asta nu e literatură, e diagnostic: vestiar moale, reacție zero, fotbaliști care intră pe teren cu mentalitatea de „să treacă și asta”, adică exact solul perfect pentru mediocritate, acel loc călduț în care nu te mai doare nimic pentru că nici nu mai speri la mare lucru.
De aici pleacă, de fapt, meritul lui, pentru că nu a schimbat sistemul, nu a inventat fotbalul, nu a descoperit vreun presing extraterestru, ci a făcut ceva mult mai greu și mult mai rar: a schimbat starea.
CFR a câștigat, cum spune el, la agresivitate, dar agresivitatea asta nu e doar alergare în plus, e orgoliu recuperat, e reacție după duel pierdut, e faultul făcut la timp, e privirea aia care spune „azi nu pleci cu puncte de aici”, iar lucrurile astea nu vin din laptop, vin din trecutul omului care conduce vestiarul. Uitați-vă la Korenica, la Cordea, total schimbați de când a venit Pancu, joacă mâncând pământul.
Cum să vezi fotbalistul
Aici se vede fotbalistul Pancu, nu antrenorul de laborator. Omul care a stat prin vestiare mari, care a prins fotbal adevărat, presiune adevărată, antrenori adevărați, care a furat meserie stând lângă ei, nu citind despre ei.
Genul ăla de experiență care nu se certifică, dar se simte imediat de jucătorii cu personalitate, pentru că fotbalistul miroase instant dacă în fața lui e un teoretician sau unul care a trăit ce vorbește.
De asta Pancu prinde la grup și de-aia, în același timp, irită prin birouri și prin studiouri, pentru că are un defect capital în fotbalul modern românesc: nu știe să fie diplomatic când adevărul e urât. A spus lucruri incomode despre U21, despre tinerii fotbaliști, despre mentalitate, și a supărat, de parcă rolul antrenorului ar fi să mângâie orgolii, nu să le zgârie când e nevoie. Dar exact tipul ăsta de discurs construiește vestiare, nu like-uri în social media, care-s degeaba.
Nicio concesie
Când vorbește despre programări și scoate replica aia cu „îi trezesc sâmbătă din criosaună și îi întreb cine vrea să joace”, lumea aude gluma, dar jucătorii aud mesajul: nu există alibi. Da, programul e strâmb, da, adversarii au o zi în plus, da, e nedrept, dar dacă vrei Europa, atunci suporți ritmul Europei. E o plângere care se transformă în provocare, iar aici e diferența dintre antrenorul care caută scuze și cel care ridică standardul.
Meciurile cu U Cluj și Rapid nu sunt doar despre puncte, sunt despre statut, despre dacă CFR mai e echipa aia care intră pe teren cu aer de participant la competiții mari sau rămâne una care povestește ce a fost odată. Iar seria asta face ceva esențial: readuce ideea că se poate. Că nu e totul închis. Că nu s-a terminat.
Pancu nu a făcut minuni. A făcut ceva mai greu și mai rar în fotbalul nostru, a pus orgoliul la loc în vestiar și a ridicat nivelul de intoleranță la mediocritate. Iar când schimbi asta, clasamentul începe să se miște aproape ca o consecință, nu ca un scop.
Poate de asta deranjează, pentru că amintește, într-un fotbal plin de explicații, că fără nerv, fără adevăr spus direct și fără un pic de răutate bună, nicio echipă nu ajunge nicăieri, indiferent câte prezentări frumoase are.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
