)
Articol de Mitică Docan - Publicat vineri, 06 februarie 2026 16:17 / Actualizat vineri, 06 februarie 2026 17:02
Ne-am obișnuit atât de mult ca sportul să fie o afacere politică, încât nici nu mai sesizăm presiunile, contorsionările și aberațiile care se întâmplă în fața noastră. În România „suverană” sau peste hotare.
Când Becali și-a fluturat calitatea de parlamentar pentru a insista ca Joao Paulo să primească cât mai grabnic permis de muncă, recunoscând singur că „fac trafic de influență, nu așa trebuie?” pentru a grăbi transferul, era firesc să se pornească toate alarmele din fotbalul românesc. O asemenea înfoiere politică de la distanță a fost, poate, mai gravă decât faptul că a ajuns să facă oameni criminali pe la televizor fără ca nimeni să-l tragă de mânecă. Dar s-a tăcut mâlc, lucrurile „s-au rezolvat”, competiția duduie mai departe.
Ar fi fost, totuși, exagerat să aruncăm cu pietre în patronul FCSB, când oriunde întoarcem nasul în sportul românesc se simte mirosul supurant al politicii. De la cazul milioanelor de euro plătite din banii ieșenilor pentru Poli / CSM Iași 2020 și până la hârjoana epuizantă MApN - clubul Steaua, sportul românesc este un mănunchi de interese locale, de trib politic, de orgolii personale pe bani publici.
Sportul românesc și politica au făcut schimb de sânge și de comportamente într-atât de profund, încât avem ultrași candidați la prezidențiale, care vorbesc pătimaș despre Mihai Eminescu și taie torturi geostrategice, și președinți de Ligă ce se cred o combinație mutantă de JR Ewing cu Rudy Giuliani.
Cele două lumi se ciocnesc, se amestecă și se proptesc una pe cealaltă - au apărut urlete, amenințări fizice și bannere în Parlament, în timp ce în tribune ești dezmembrat mediatic dacă aprinzi o țigară -, încât nu mai știm exact unde începe o parte și se termină cealaltă.
Există, totuși, o veste „bună”. Nu suntem singurii. Dacă mergem la o mai mare adâncime, vedem că lucrurile stau ciudat la nivel planetar.
Exemplul este unul planetar
Muzicieni ca Bad Bunny sunt invitați în pauza de la Super Bowl, iar primul reflex este să folosească platforma pentru a se pronunța împotriva exceselor teribile ale administrației Trump.
Dincolo de Atlantic, Pep Guardiola e aprins de „genocidul” din Orientul Mijlociu și își face timp ca să iasă înfofolit într-un șal palestinian pentru a condamna războiul purtat de Israel împotriva Hamas. Infantino înființează premii ridicole și se gudură pe lângă un președinte ce pare că și-a pierdut discernământul, șefa CIO bate toba pentru întoarcerea Rusiei în circuit. Sportivi, oficiali, legende, toți vorbesc (mai mult) chestiuni politice.
Și ce e, totuși, rău în asta? Nu sunt nici primii, nici ultimii. Până în ultimii ani, companii care vând apă cu zahăr și caramel și-au dat cu părerea despre avort, iar actorii au luat Oscarul și au vorbit despre minori trans, apărarea solului și agenții ICE de pe teren.
Fără să dezbatem fondul problemelor de mai sus, trebuie să conștientizăm acest borș: personalități dinăuntru sau din afara sportului se folosesc de ceea ce ar trebui să fie o activitate recreativă, menită să strângă lumea laolaltă, pentru a distorsiona și împinge platforme mai mult sau mai puțin valide în spațiul public.
Practic, oamenii de sport au ajuns să braconeze autoritatea, afecțiunea și vizibilitatea cu care au fost înzestrați de fani pentru a-și impune idei politice, pentru a face comentarii sociale care împart opinia publică și pentru a stârni zâzanie. Și, de aici, vine inadecvarea, care, de obicei, se traduce prin neîncredere și, pe termen lung, de saturație.
Ce este sau era special în sport era tocmai faptul că aveam un domeniu ce se ținea departe de caruselul cotidian al provocărilor politice. Sigur, putea interveni în situații seismice, când nedreptățile planetare erau de neocolit, dar nu comenta zi de zi și nu lua atitudine pentru orice apărea sub soare. Era mai mult despre Haaland și Foden, despre wide-receiveri și aruncări din semicerc, decât despre bani, ideologii sau judecăți lăutărești.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
