Jocurile Olimpice, față în față cu națiunea

Situația este cu atât mai spectaculoasă cu cât Benoit Richaud lucrează cu 16 patinatori, ce reprezintă 13 țări diferite, ceea ce duce la imagini haioase, în care antrenorul îmbracă haina diferitelor națiuni, se bucură și apoi se întristează la foc automat, în funcție de ce sportiv îi iese pe gheață.

E un fapt des întâlnit la Jocurile Olimpice de iarnă, acolo unde naționalitatea este tranzacționată de sportivi fără sentimentalisme, în funcție de fondurile care le sunt puse la dispoziție de țările-gazdă. Norvegieni schiază pentru Olanda, fiica rusoaicei „de fier” Eteri Tutberidze evoluează sub steagul Georgiei, România îi aliniază pe foștii ruși Anastasia Tolmacheva și Dmitrii Shamaev la biatlon.

E o foială de steaguri și presupuse loialități care se întâlnește des și în alte discipline, de la șah la rugby și box.

Fotbalul a limitat-o la nivel de naționale, acolo unde, odată convertit, nu mai poți schimba tricoul, dar are unele accente la nivel de club: de câteva decenii deja, „madrilenii” de la Real Madrid habar nu au unde este Puerta del Sol. „Madrilenii” sunt cei care evoluează pentru Real Madrid, nu cei care au vreo oarecare legătură complexă cu oamenii din orașul regal.

Cine pe cine mai reprezintă

Mereu am presupus că atunci când te uiți la sportivul sau echipa națională care te reprezintă într-o competiție, trebuie să te regăsești într-un anume fel în ceea ce vezi.

Nu în totalitate, fiindcă toți suntem ființe cu unicitate dăruită de Dumnezeu, iar națiunea este un concept imaginar care doar schițează ce am avea în comun, însă trebuie să existe un anumit set de valori, anumite trăsături sau experiențe comune, de o familiaritate lejeră, care să te facă să aplauzi la final, atât în numele tău, cât și în al celor cu care după aceea stai la o bere.

Ne entuziasmau golurile lui Hagi fiindcă era fotbalistul nostru de la Constanța, care nu știa diferența dintre „care” și „pe care”, crescut și format într-o societate cu mine și cu tine, rezultat atât al efortului personal, dar și al unui fel de a vedea lumea. În mod rațional, nu „român” în sens etnic (o idee pe care nu am înțeles-o niciodată), cât un „român” prin experiență de viață într-o comunitate mai largă, cu anumite instincte de un anumit fel.

E foarte probabil ca definiția mea, ad-hoc, să fie superficială, dar aș putea să o schilodesc și mai mult: așteptarea mea era ca națiunea să poată fi definită de ... ceva. Un ceva care înmănunchează lucruri importante pentru membri.

Într-o emisferă vestică multiculturală de câteva decenii, într-o oarecare criză de a răspunde la întrebările mari despre sine și în care diversitatea este căutată activ, nu tolerată, definiția națiunii s-a restrâns la apartenența față de un teritoriu. Uneori, nici măcar la atât. Comunitățile nu se mai identifică după religie, limbă, cultură, experiență comună, ci după loialitatea pentru niște culori banale prinse în piept.

Suntem prizonierii heraldicii, mai degrabă, decât ai realității. Ceea ce poate fi un lucru bun, având în vedere excesele teribile pe care naționalismele le-au propagat în ultimele două secole. De altfel, e posibil ca obsesia unora de a-și propulsa steagul cu orice preț, uneori „naturalizând” în masă atleți din alte țări, să fie oglinda patologiei. Nu știu.

Poate e momentul totuși să purtăm o discuție și despre ce înseamnă acest lucru în cadrul unor competiții de anvergura Jocurilor Olimpice, în care noțiuni precum „patinatorul francez”, „schioarea italiană” etc. încep să își piardă din precizie. Poate ar fi bune câteva criterii mai rigide atunci când reprezinți o țară. Sau poate vin vremuri în care ar fi mai corect ca toți să fim sub steag neutru și să ne putem defini altfel.