Barcelona și victoria dintr-un eșec

„Dacă nu noi, atunci cine?”, își ziceau cei de la Atletico, susținându-și astfel optimismul față de confruntarea de pe ”Camp Nou”, bazându-se evident pe acel 4-0 din tur, dar mai ales pe capacitatea echipei de a rezista în astfel de situații. Iar statisticile erau de partea lor, căci în toată perioada cu Cholo Simeone antrenor, 780 de meciuri ca să fiu foarte exact, niciodată nu suferiseră un eșec la 5 goluri diferență, scor de calificare pentru catalani, iar eșecurile la 4 goluri diferență, scor de prelungiri, fuseseră, în 780 de meciuri așadar, doar 5.

În mare parte, ambele tabere au avut dreptate. Barcelona a câștigat, dar a pierdut, Atletico a pierdut, dar a câștigat. Și nu e nicio fractură de logică e aici, e realitatea desprinsă la capătul unei partide în care firul epic a fost dus până în ultima secundă, genul acela de meciuri în care dezamăgirea și satisfacția s-au împletit și, într-un fel, ambele tabere au părăsit mulțumite terenul de joc.

Dacă e să ne referim la câștigătoarea dublei manșe, adică la Atletico, nu e nicio mirare. Puține echipe au experimentat de-a lungul acestor aproape 15 ani de când e Simeone pe bancă o rezistență mai mare la durere. Eroismul face parte din viața lui Atletico, iar jucătorii acestei echipe par că se simt cel mai bine în astfel de situați. Pentru ei, probabil, meciul tur a fost ușor bizar, acel 4-0 la pauză fiind mai degrabă motiv de întrebări, pe ideea „și-acum ce facem, cum continuăm?”.

Atletico n-a mai prins o finală a Cupei Spaniei din 2013, iar faptul că acum a reușit calificarea șterge orice senzație negativă pe care fanii ar putea s-o aibă. Și zic asta fiindcă nu-s puțini cei care spun că la ce lot are Atletico, la ce calitate au jucătorii și la ce potențial ofensiv există acolo sunt un pic anormale prestații precum cea de marți seară.

Nu-s puțini cei care zic, dar sunt destul de puțin cei care o zic ca fani declarați ai lui Atleti, pentru care contează puțin estetica, mult mai important fiind rezultatul în sine. E chestie de obișnuință, după atâta vreme. „Bienvenido sea”, spun ei, apropo de finala Cupei pe care o vor disputa, felul în care s-a produs calificarea, chiar nu mai contează.

Medicament pentru depresie

Raphinha, consolat de Griezmann la final. Foto: Imago Images

Cât despre Barcelona, în ciuda eșecului pe ansamblul dublei manșe, senzația mai degrabă e pozitivă. E paradoxal, nu? Totuși unul dintre obiective, Cupa, a fost ratat. Oamenii, mă refer la suporteri aici, au nevoie să se agațe de orice element pozitiv găsesc la dispoziție pentru a-și pansa rănile. Mai ales în această perioadă plină de incertitudini pe care o trăim.

Eliminarea din Cupă e o rană, însă prestația jucătorilor catalani e un medicament cât se poate de bun, mai ales că el deschide larg ușa optimismului în perspectiva confruntărilor ce vin. Dacă o echipă ca Atletico a putut fi înghesuită și dominată astfel, atunci și alți adversari ar putea avea aceeași soartă, nu? Poate că da, condiția fiind însă ca mobilizarea la ora respectivelor partide să fie la același nivel precum cea de marți seară. Iar aici mă refer la vestiar, nu la public.

Puține aventuri fotbalistice au oferit, pe parcursul istoriei, această senzație de ”divertir” pe care o arată Barcelona de azi. O echipă juvenilă de-a dreptul, cu o inconștiență specifică acelei vârste, dar și cu lipsurile specifice acelei vârste. Și, culmea, a spus-o chiar Lewandowski, care e un model în ceea ce înseamnă seriozitate și profesionalism, cei mai ”în etate” au terminat prin a se molipsi și ei de acest spirit. Ce poate fi câștigător, dar poate fi și pierzător, iar granița dintre aceste două elemente e extrem de fină, vezi returul cu Inter în sezonul trecut.

Marele câștig al unei calificări ratate poate veni din ceea ce s-a întâmplat la final. Publicul de pe ”Camp Nou” i-a ovaționat pe jucători ca la o victorie, ceea ce de fapt a și fost, căci un 3-0 cu Atletico rămâne un rezultat important. Senzația de dezamăgire a fost înlocuită astfel de optimism, de speranță, în special pentru fotbalul prestat și pentru caracterul arătat. În sport există eșecuri, dar există și diverse feluri în care se produc. Iar eșecul Barcelonei s-a produs în cel mai onorabil mod cu putință.

”Dacă jucăm așa, putem avea un final de sezon remarcabil” a zis Raphinha, însă acel ”dacă” e foarte important. Iar aici mă întorc la vârsta jucătorilor. Vor mai putea ei să repete o asemenea mobilizare? Cu Newcastle, de exemplu, în Champions League, ce nu e deloc un adversar facil, în ciuda poziției din Premier League? Eventual din nou cu Atletico, posibil adversar în ”sferturi”, dacă și Tottenham e de acord?

Ai fi tentat să zici că da, însă mulți dintre cei care susțin asta au acasă adolescenți de vârsta lui Lamine Yamal, Bernal (18 ani!), Cubarsi sau Balde (Pedri, la 23 de ani ar trebui să fie deja matur, nu?) pe care se chinuie să-i scoată din obiceiurile lor, adaptate acestor vremuri. La fel de mulți, poate chiar mai mulți, uită cum erau ei înșiși la 18, 19, sau 23 de ani, ce prostioare făceau, ce gânduri sau priorități aveau, dar emit pretenții de la niște băieți care sunt și plini de bani (a se citi tentații) pe deasupra.

De aici vine marele semn de întrebare, acel ”dacă” despre care vorbea Raphinha, unul dintre ”bătrânii” vestiarului, la 29 de ani. Viața are un gust la 18 ani și un altul la 28.

P.S.

Foarte mulți se leagă de golul anulat Barcelonei pe ”Metropolitano”. Ceea ce e corect, căci acolo au fost unele deficiențe în camera VAR greu de justificat. Însă n-avem de unde să știm cum ar fi abordat Simeone returul dacă se termina 4-1 în tur, cum ar fi arătat mobilizarea Barcelonei de care vorbeam, la fel cum n-avem de unde să știm dacă chiar s-ar fi terminat 4-1 atunci. Barcelona n-a pierdut calificarea urmare a acelui gol anulat, ci urmare a unei prime reprize oribile, probabil cea mai proastă din mandatul lui Flick.