Articol de Oana Duşmănescu - Publicat miercuri, 04 martie 2026 17:28 / Actualizat miercuri, 04 martie 2026 18:28
Alireza Nejati. Saleh Mohammadi. Niloufar Pas - o femeie. Babak Armin. Ali Nouraei Jonghani, 16 ani. Majid Abdolhosseini. Niște nume înșirate - doar câteva, ele sunt mult mai multe - în vârtejul cetățenilor iranienilor torturați, dispăruți fără urmă, bătuți, uciși de regimul de la Teheran.
Aceștia sunt sportivi care au încercat să ducă mai departe, cu măiestria disciplinelor pe care le stăpâneau (box, fotbal, lupte, karate), gloria unei țări suferinde de aproape jumătate de secol, dar care au „deranjat” cumva - uneori cu vocea lor antiregim, alteori nimeni nu știe exact cum. Dictaturile sunt vestite prin faptul că, de cele mai multe ori, nu dau explicații.
În Iran, sportul a încetat de mult să-și vadă de treburile sale, cu antrenamente, performanțe și medalii. A devenit o cursă cu obstacole printre interogatorii, strivite sub bocancul unei ideologii care nu suportă nuanțele și revolta.
Articolul celor de la IranWire nu e doar o listă de nume; e un inventar al curajului plătit cu libertatea sau cu viața.
Alireza Nejati, practicant de lupte greco-romane și medaliat cu bronz la CM din 2019, a înțeles că, uneori, cea mai grea luptă nu se dă pe saltea, în competiții, ci cerând public demnitate.
„Am ajuns să luptăm nu doar pentru a supraviețui, ci pentru că nu mai vrem să trăim în umilință”
El a fost arestat violent la începutul lunii ianuarie, în timpul protestelor masive, soldate cu aproape 40.000 de morți, pentru că a postat: “Am ajuns să luptăm nu doar pentru a supraviețui, ci pentru că nu mai vrem să trăim în umilință. Aș fi putut să las capul în jos, ca alți sportivi, și să-mi văd de sport, dar nu am putut să mai tac. În mintea mea, eram deja în război cu toți care ne oprimau poporul”.
La 16 ani, la vârsta la care adolescenții din alte țări de pe pământ au sufletul ușor ca fulgul unei păsări, pugilistul Ali Nouraei Jonghani este în prezent „reținut” într-un loc necunoscut. Familia nu știe nimic de el de aproape o lună. Într-o lume a comunicațiilor imediate, un părinte se îmbolnăvește dacă fiul nu dă un semn sau răspunde la un mesaj o oră, nu o lună.
Toate acestea se petrec pentru că regimul cleric iranian a reușit o „performanță” sinistră: a transformat Ministerul Sportului într-o anexă a serviciilor de informații. Dincolo de pregătire, antrenorii stau la pândă lângă vestiare, ascultând și transmițând mai departe ce vorbesc elevii lor, devenind „cârtițele” unui sistem în care glasurile care nu vorbesc la unison sunt reduse la tăcere.
Sportul nu a stat niciodată departe de politică, dar parcă nicăieri ca în Iran nu a îmbrăcat echipamentul urât al represiunii, al violenței, al torturii, al condamnărilor la moarte pentru o opinie.
Regimul de la Teheran a transformat sportul din instrument al mândriei naționale în ghilotină a terorii. Sportivi și tehnicieni deopotrivă au fost târâți în fața anchetatorilor Gărzilor Revoluționare pentru că au „îndrăznit” să simtă durerea poporului lor, astfel rupându-se acel contract social dintre stat și cei care-l reprezintă în competiții.
Să arestezi copii de 16 ani sau instructoare de yoga este semnul forței brute, născută dintr-o frică față de cei care vorbesc lumii prin limbajul internațional al sportului. Sportivii sunt iubiți de oamenii de rând, prin benignul puterii lor, prin muncă și onoare. Sportivii prezintă „primejdia” pozitivă a aprecierii corecte și a pasiunii corect exprimate.
Ce ghinion pentru ei să populeze o lume răsturnată! Eroii, după cum știm din orice mitologie, inclusiv din cea a vechilor perși, unde totul funcționa mai mult decât în alte universuri imaginare pe mecanismul bine versus rău, au însă obiceiul de a supraviețui călăilor lor. Chiar și din spatele gratiilor, din beznă și din teamă.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
