Săptămâna patimilor lui Guardiola

E foarte posibil și chiar foarte probabil ca această zi de sâmbătă să însemne pentru Pep Guardiola închiderea în mare parte a discuțiilor referitoare la bătălia pentru Anglia.

În numai două etape, 2-2 cu Nottingham Forest și 1-1 cu West Ham United, City a pierdut 4 din cele 6 puncte cumva obligatorii în astfel de dueluri, fiindcă cele două adversare ale ”cetățenilor” se ciocnesc aproape la baionetă pentru evitarea ultimului loc retrogradabil, căci Wolwes și Burnley s-au cam resemnat.

În paranteză fie spus, e o poveste în acest duel, cu Nuno Espirito Santo ca personaj principal, dar o las pe altădată. Fiindcă acum e vorba de Guardiola și de o adevărată săptămână a patimilor în care a fost amestecat.

A început pe „Bernabeu”, a continuat la Londra. Miercuri și sâmbătă City a lăsat să scape mare parte din oportunitățile sale de a realiza ceva însemnat în acest sezon. Mergând pe ideea că cele două cupe în care mai e implicată reprezintă totuși competiții de plan secund. Iar la mijloc e, ca de obicei, Guardiola.

Cu deciziile sale, cu momentele sale ”guardioliene”. Sâmbătă seară, după remiza cu West Ham, în care echipa a fost de multe ori ”boring” prin fotbalul previzibil prestat, a recunoscut că a greșit, ceea ce, în fond, e o bilă albă, dar prea puțin folositoare în context.

Subiectul erorii recunoscute era Ryan Cherki, iar răspunsul lui Pep la întebarea dacă nu cumva era mai bine să fie titular a fost suficient de răspicat: ”you are right, yeah, absolutely!”. A urmat evident și un ”but...” în zona explicațiilor, dar adevărul fusese spus. Și, din nou, nu Cherki e subiectul aici, ci Pep.

Care uneori, iar acum mă întorc la meciul de pe ”Bernabeu”, are momente de ușoară aroganță, hai să le zicem atacuri de aroganță, un pic altceva decât atacurile de panică, nu la fel de periculoase, dar suficient de păguboase.

Pep Guardiola / Imago Images

Contra lui Real Madrid, miercurea trecută, Guardiola a vrut să rezolve treaba încă din acea seară. Astfel încât returul de pe ”Etihad” să fie mai degrabă o formalitate.

Nimic de condamnat aici, totuși madrilenii traversau un moment de-a dreptul dramatic și-n materie de joc, dar mai ales în materie de accidentări. A părut însă Pep să uite, tocmai el, ce reprezintă Real Madrid în această competiție numită Champions League și care poate fi efectul ”Bernabeu” într-o astfel de seară.

”Aveam nevoie ca stadionul să simtă că suntem acolo”, a zis el cu referire la ”Bernabeu”. ”Și cred că-n primele 20 de minute am făcut-o”, a continuat.

În regulă Pep, aș zice, doar că ai pierdut și încă la o diferență ce putea fi chiar mai mare (totuși Madridul a ratat un penalty) și care lasă o foarte mică marjă de optimism în privința returului. La cum arată lucrurile acum, cu Arbeloa savurându-și ”săptămâna mare”, pare mai probabil ca Real Madrid să dea din nou 3 goluri decât City să reușească asta.

„The ugly” Arteta și copilul salvator

Ce-i drept, City a jucat sub un soi de presiune cu West Ham. Pentru că jucătorii știau că ”tunarii” tocmai reușiseră un 2-0 cu Everton, scoși fiind din încurcătură de un copil de 16 ani, dar, trebuie spus asta, și de curajul lui Mikel Arteta de a-l arunca în luptă.

Vorbim aici de Max Dowman, devenit cel mai tânăr marcator din istoria Premier League, la 16 ani și 73 de zile. Modelul Lamine Yamal face iată prozeliți și-n cel mai bogat campionat din lume și la o echipă ca Arsenal, care a investit sute de milioane pentru a creiona un lot capabil să se lupte cu ”balaurul” City.

David Moyes, antrenorul lui Everton, a zis despre copil că-i amintește de Rooney, scoțianul fiind cel care l-a debutat pe Wayne tot la 16 ani, chiar la Everton. Rămâne să vedem acum dacă traseul lui Dowman, al cărui nume e deja predispus la titluri precum ”Wow-man” în bombastica presă britanică, va avea un traseu fotbalistic care să se apropie de cel al lui Rooney.

Iar din acest punct de vedere, rolul lui Arteta nu-i de neglijat. Va avea el disponibilitatea necesară de a miza în continuare pe acest băiat? Întrebarea e bună și vine exact în mijlocul acuzațiilor ce i se aduc antrenorului spaniol apropo de stilul destul de urât în care Arsenal își câștigă punctele.

Referirea făcându-se, în primul rând la cantitatea de goluri din fază fixă, dar nu numai. Cât curaj va avea Arteta vom vedea, trebuie să recunoaștem însă că el e sub o mare presiune în acest sezon.

Nu știu dacă englezii știu proverbul nostru cu ”scopul scuză mijloacele”, dar la Arteta chiar așa e, căci scopul său e să livreze ceva după atâta secetă, indiferent cum.

Iar anxietatea existentă pe ”Emirates”, ce se transmite și vestiarului, e la fel de explicabilă, fiindcă ”tunarii” știu perfect cum e să te lupți cu City și să pierzi, după ce ai condus mare parte din sezon.

Au experimentat asta, chiar de două ori, astfel că, din punctul lor de vedere, mijloacele prin care-și ating scopul chiar nu mai contează acum.

P.S.

Dacă pentru Guardiola a fost o săptămână a patimilor, pentru Arbeloa în schimb a fost săptămâna mare. Iar cea mai bună dovadă că fotbalul e, dincolo de toate, o stare de spirit o reprezintă Real Madrid. După eșecul cu Getafe, în fața madrilenilor stătea o deplasare la Vigo, cu euro-Celta, echipa care-l dăduse afară pe Xabi Alonso în tur, și un duel cu City în care șansele păreau minime.

De fapt, în contextul problemelor de lot, șansele păreau minime și cu Celta, ba chiar și cu Elche. Săptămâna a fost însă formidabilă pentru madrileni, începând cu reușita din ultima secundă de la Vigo, continuând cu prestația memorabilă contra lui City, terminând cu victoria ”de serviciu” cu Elche.

Toate aceste succese avându-l ca punct de sprijin pe Fede Valverde, devenit, de facto, căpitanul unui vestiar prea plin de superstaruri dornice de protagonism. Iar acum, pe fondul exemplului oferit de uruguayan, Real Madrid pare o echipă capabilă de orice.

Iar Arbeloa, din antrenorul aproape detestat de acum două săptămâni, a devenit o potențială soluție de viitor. Atenție, fotbalul e totuși extrem de volatil, iar ceea ce azi e alb imaculat, poate deveni foarte ușor un gri murdar.