Articol de Luminiţa Paul, Cristi Preda (foto) - Publicat vineri, 15 august 2008 00:00
Ce diferenţă e între Cova cel din 2000, campion olimpic la nici 23 de ani, şi Cova cel de acum, medaliat cu bronz? Sînt opt ani şi numeroase întîmplări. Ori destin.
La Sydney, el a propus surpriza. N-avea nici o victorie de concurs pînă în acel moment, nimeni nu paria pe el pentru aur, iar ziariştii uimiţi voiau să-l cunoască din cap pînă la şireturi dintr-o dată. L-au pus să le aşeze Braşovul pe hartă şi să-l descrie. L-au întrebat tot ce le-a trecut prin minte, iar el le-a desfăcut curiozitatea zîmbind, mirat poate, la rîndu-i, de cîte lucruri poate spune despre el însuşi.
Au trecut opt ani, un titlu mondial, o medalie de argint la campionatele lumii, o grămadă de podiumuri europene. O Atenă cu gust de nisip şi sare, unde jurnaliştii străini şi-au mutat tirul spre altcineva.
Acum, la Beijing, Covaliu poate spune mult mai multe. Cît de greu e să învingi după ce nu mai eşti surpriza, după ce lumea te-a studiat, te-a învăţat pe de rost şi vrea să te bată pentru că tu eşti acum ţinta. Ce frumos e să ai doi copii şi o soţie fostă scrimeră, care te înţelege aşa cum cineva din afara ţinutului armelor probabil că n-ar face-o.
Ce mult contează să cîştigi un bronz olimpic într-o zi în care te-ai luptat întîi cu tine şi abia apoi cu ceilalţi! Ce bine e cînd strigi, a doua zi după medalia ta: "Hai, Ana!" şi să te bucuri pentru argintul ei. Ce amuzant e să afli că puştiul tău ţi-a bătut adversarii cu un cocean de porumb îndreptat spre televizor. Că Ana Pascu îţi spune: "Pentru mine, tot tu eşti campionul olimpic", iar canotoarea Elena Georgescu te alintă D'Artagnan.
Pînă la urmă, nu s-a întîmplat nimic anormal. Covaliu n-a rămas un "one slam wonder". Restul e destin.
Ce diferenţă e între Cova cel din 2000, campion olimpic la nici 23 de ani, şi Cova cel de acum, medaliat cu bronz? Sînt opt ani şi numeroase întîmplări. Ori destin.
La Sydney, el a propus surpriza. N-avea nici o victorie de concurs pînă în acel moment, nimeni nu paria pe el pentru aur, iar ziariştii uimiţi voiau să-l cunoască din cap pînă la şireturi dintr-o dată. L-au pus să le aşeze Braşovul pe hartă şi să-l descrie. L-au întrebat tot ce le-a trecut prin minte, iar el le-a desfăcut curiozitatea zîmbind, mirat poate, la rîndu-i, de cîte lucruri poate spune despre el însuşi.
Au trecut opt ani, un titlu mondial, o medalie de argint la campionatele lumii, o grămadă de podiumuri europene. O Atenă cu gust de nisip şi sare, unde jurnaliştii străini şi-au mutat tirul spre altcineva.
Acum, la Beijing, Covaliu poate spune mult mai multe. Cît de greu e să învingi după ce nu mai eşti surpriza, după ce lumea te-a studiat, te-a învăţat pe de rost şi vrea să te bată pentru că tu eşti acum ţinta. Ce frumos e să ai doi copii şi o soţie fostă scrimeră, care te înţelege aşa cum cineva din afara ţinutului armelor probabil că n-ar face-o.
Ce mult contează să cîştigi un bronz olimpic într-o zi în care te-ai luptat întîi cu tine şi abia apoi cu ceilalţi! Ce bine e cînd strigi, a doua zi după medalia ta: "Hai, Ana!" şi să te bucuri pentru argintul ei. Ce amuzant e să afli că puştiul tău ţi-a bătut adversarii cu un cocean de porumb îndreptat spre televizor. Că Ana Pascu îţi spune: "Pentru mine, tot tu eşti campionul olimpic", iar canotoarea Elena Georgescu te alintă D'Artagnan.
Pînă la urmă, nu s-a întîmplat nimic anormal. Covaliu n-a rămas un "one slam wonder". Restul e destin.
