Mircea Lucescu, interviul de după interviu

E trecut de miezul nopții, s-au scurs deja câteva ceasuri bune de când Mircea Lucescu ne-a părăsit, iar liniștea s-a așternut peste agitația Bucureștiului. Îmi zboară prin cap o mulțime de episoade personale cu omul care a marcat șase decenii în fotbalul românesc, precum un film pe care rulezi și-l derulezi pe repede înainte spre a comprima timpul în mod iluzoriu.

Bunăoară, mă uit la documentarul de excepție realizat de echipa GSP cu ocazia aniversării a 80 de ani și-l revăd pe Il Luce cu ochii minții în orele interminabile de filmări pentru interviul-maraton pe care l-am realizat prin mai-iunie 2025. Pasional, polemic, incisiv, romantic, uneori hiperbolic, alteori neașteptat de modest pentru dimensiunea personalității sale. Nicio urmă în jurul lui despre taifunul medical ce avea să vină!

„Dragă, lumea trebuie să știe prin ce-am trecut!”

Făcusem deja o parte a dialogului, vreme de vreo două ceasuri și ceva, de-a lungul cărora Lucescu trecuse, cu nedisimulatu-i orgoliu, prin multe episoade recitate ca o poezie: copilăria pe maidanele din Apărătorii Patriei, tinerețea, familia nevoiașă cu cinci copii, trialul ratat la CCA, ascensiunea la Dinamo, Mondialul mexican, Corvinul – „cea mai frumoasă perioadă”.

N-au trecut 30 de minute după ce ne-am despărțit, iar telefonul sună: „Justin, am stat și m-am gândit! Nu sunt deloc mulțumit de felul în care am povestit. Nu m-am concentrat cum trebuie, mi-a mai fugit mintea și la altele, hai să repetăm totul, te rog!”. Și, în câteva zile, am luat-o de la capăt cu aceleași momente și cu un Lucescu împăcat cu ideea perfecționării discursului său. „Dragă, lumea trebuie să știe prin ce-am trecut și ar fi păcat să facem doar jumătăți de măsură!”.

„Relaxarea” de pe terasa de la „Fior di Latte”

Nu erau jumătăți de măsură, ci obsesia unui om către detalii, obsesia de neoprit că întotdeauna e ceva care mai trebuie reglat.

E obsesia care l-a împins către excelență, chit că asta a venit la pachet cu ironii și luări peste picior, știți una dintre legende – „Da, Lucescu i-a crescut pe toți, încă de când erau sugari!”.

Obsesia lui Lucescu pentru fotbal era totală, incontrolabilă. „Hai să bem un suc, Justin! Te aștept în Primăverii! Povestim puțin, că aș vrea să stau mai relaxat dimineața asta!”, mi-a lansat invitația în perioada de pregătire a documentarului.

Ne-am văzut pe terasă la eleganta „Fior di Latte”, iar „relaxarea” lui Lucescu timp de aproape două ceasuri a însemnat un telefon de circa un sfert de oră cu Denis Drăguș conținând sfaturi de joc și sugestii de continuare a carierei, alte 15 minute într-un dialog cu Dennis Man explicându-i de ce ar fi bine să plece de la Parma și să găsească altă provocare. Încă vreo 10 minute cu Pippo Inzaghi, antrenor la Pisa, căutând detalii despre rolul lui Marius Marin lângă Turnul Înclinat.

Plus 5-10 minute cu Ianis Hagi, în impas la Rangers. Și, în fine, alt sfert de ceas cu „secunzii” săi de la lot spre a-și fixa câteva amănunte despre selecționabilii din Liga 1.

„Toată viața mea a fost o permanentă luptă”

Până să devină un nume emblematic la Dinamo, Mircea Lucescu a traversat în copilărie mulți ani de neajunsuri

În rest, câteva idei așternute pe hârtie despre ce i-ar plăcea să vorbească într-o producție video despre viața sa, la 80 de ani. „Poate o să discutăm, te rog, mai mult despre copilăria mea, să știe lumea de unde am pornit și cât de importante spre succes sunt ambiția și pasiunea”.

A plasat, apoi, în filmări momentele emoțiilor juvenile: „Eram obișnuit cu neajunsurile, cu lipsurile, cu sărăcia cumplită, cu multe alte lucruri care făceau ca viața să nu fie atât de frumoasă. De abia acum îmi dau seama, de fapt, prin ce am trecut în perioada de după război. Oamenii de astăzi nu realizează ce au însemnat cumpliții ani ‘50. Toată viața mea a fost o permanentă luptă, în primul rând cu mine însumi. Dar și cu ceea ce se întâmpla în jurul meu”.

Îl poți eticheta pe Lucescu după ultimul rezultat?

Cu trofeele sale adunate unul peste altul, din România și Turcia până în Ucraina și Rusia, plus aventurile în Italia sa de suflet, Lucescu își încheie existența cu o moștenire care neagă în mod flagrant celebrul lui crez că valoarea unui antrenor este dată de ultimul său rezultat. Cine s-ar putea gândi vreodată că Il Luce pleacă dintre noi având pe frunte eticheta eșecului naționalei de la Istanbul?

De fapt, cu bunele și relele lui, Lucescu trece în eternitate ca un antrenor care a știut să se calibreze indiferent de punctele geografice în care l-a purtat destinul, reinventându-se spre a descoperi succesul, hrana lui de zi cu zi.

Telefonul primit la Istanbul în crucea nopții

Ne vor lipsi felul în care combătea disputa cu Steaua lui Valentin Ceaușescu, istoriile inedite din vestiarul lui Inter, secretele despre brazilienii lui Șahtior, explicațiile curajului de a accepta provocările rivale pe axa Galata – Beșiktaș, Dinamo – Rapid sau Șahtior – Dinamo Kiev.

Mircea Lucescu și Radu Drăgușin în conferința de presă ațoasă dinaintea barajului Turcia - România / Foto: Ionuț Iordache GSP

Ne vor lipsi polemicile aspre din conferințele de presă, spectacole în sine, de un miliard de ori preferabile înaintea lâncezelilor clasice de prin Liga 1 ori ale selecționerilor precedenți, un fel de invitații la adormire prin vorbe goale. La Istanbul s-a enervat îngrozitor fiindcă l-am pus pe Radu Drăgușin în dificultate cu întrebările dinaintea barajului din martie.

Seara, după antrenamentul oficial, m-a sunat să-mi explice că fotbalul românesc e într-o situație atât de îngrijorătoare încât nu merită să ne permitem luxul de a pune presiuni suplimentare pe echipă înaintea unei șanse unice de a mai prinde poate Mondialul. „Justin, sunt foarte dezamăgit de ceea ce am văzut la națională de când m-am întors, dar hai să-i ajutăm pe băieții ăștia, că alții nu avem de unde lua!”. Vocea unui autor de romane!

Pasiunea nebună, motorul spre eternitate

Până la urmă, Lucescu e un roman în sine, ale cărui coperți nu se vor închide după ce a trecut Styxul. Va rămâne ca o carte deschisă, care duce mai departe poveștile nepereche ale unui antrenor zămislit între controverse imense și fapte de netăgăduit. Între Traian Ionescu, Angelo Niculescu, Dumitrache și Pârcălab, între Pele, Pirlo, Simeone, Răducioiu, Sergen, Srna și Lupescu.

Între misterul prezenței sale în vestiarul Stelei după succesul de la Sevilla 1986, convingerea că Dinamo 1989 ar fi câștigat Cupa Campionilor dacă nu se împrăștia după Revoluție ori miracolul cuceririi titlului cu Rapid după 32 de ani de așteptare, în 1999.

Dar, înainte de toate, zămislit pe un Everest de pasiune nebună, combustia care l-a transformat din antrenor în epocă. Dumnezeu să te odihnească, nea Mircea!