)
Articol de Alexandru Barbu - Publicat joi, 09 aprilie 2026, 15:13 / Actualizat joi, 09 aprilie 2026 18:14
Ne întrebăm bântuitor ce rămâne inestimabil după Mircea Lucescu. Un răspuns e lângă catafalc. De 48 de ore, aproape neîntrerupt, lui Răzvan Lucescu nu i-a venit încă rândul să sufere, trebuie să-i consoleze pe ceilalți și să strângă 10.000 de mâini. O viață, Mircea Lucescu a împărțit de toate. Răzvan a preluat de mult ștafeta, acum împarte decență.
E o pierdere devastatoare, indiferent de grosimea vârstei sau de trecut. Simți că sportul românesc își îngroapă un părinte.
Nu e o luptă pierdută definitiv, pentru că Mircea Lucescu are mulți copii care-i duc mai departe moștenirea, nu doar pe Răzvan Lucescu. Pancu, Hagi și alții ca ei au stat destul alături de fostul selecționer încât să predea lecțiile și următoarelor generații. E nevoie.
Mircea Lucescu ne-a arătat calea. Când nu a mai putut s-o urmeze, a murit
Contează ce lași în urmă. E o vorbă simplă, rostogolită peste tot, la sate, în conace, în conferințe oficiale, este un antet al vieții lui Mircea Lucescu.
Antrenorul care ne-a părăsit zguduitor marți a înfruntat foamea în mahalalele Bucureștiului când era copil, a înghițit obligat nenorocirile războiului. A învățat să împartă încălțămintea cu frații lui și, mai târziu, cum se nasc mari echipe.
Ne-a împărțit atât de multe principii valoroase, atâtea lecții, încât uneori ne-am plictisit de ele. Ne-am plictisit să-l mai înțelegem, credeam oricum că e nemuritor. Îl trăiam pe Mircea Lucescu înainte să-l prețuim, cum ar fi spus Cioran.
Mircea Lucescu a fost un vizionar, un creator, un poliglot, un copac la umbra căruia au crescut codrii, obsedat să le pună elevilor lui pixul în mână, nu doar mingea în ghiozdan. O mașinărie de trofee și succese, o legendă.
A avut și defecte? Absolut. Dar, cum bine cântărea colegul Dani Grigore în drum spre metrou, un monument ciobit rămâne tot un monument. Pentru care pasiunea s-a încheiat odată cu viața. Altă cale nu a parcurs.
Răzvan nu a știut să explice. A știut să fie Lucescu
De azi și pentru totdeauna, reflecția omului Mircea Lucescu e Răzvan Lucescu. De fapt, a fost mereu așa.
Antrenorul lui PAOK a zburat de urgență în România, la câteva minute după meciul lui cu Panathinaikos. A învățat de acasă că fotbalul e mai presus de orice.
Tatăl lui se pregătea să moară când jurnaliștii l-au orbit cu blițurile și i-au cerut să vorbească. A fost civilizat și demn: „Ce aș putea să vorbesc? E o situație grea, complicată. Sunt oameni la spital care vă vor da toate informațiile. Eu nu știu să explic nimic acum”.
Realmente copleșitoare sunt imaginile care rulează în buclă cu Răzvan Lucescu, la televiziuni, pe site-uri, pe YouTube. La câțiva metri de sicriul părintelui, antrenorul stă drept și sfâșietor de natural strânge mâna a minimum 10.000 de personalități și oameni simpli care își iau rămas bun în aceste clipe de la Mircea Lucescu.
Cu prestanță și umanitate, Răzvan are grijă de familie, de numele Lucescu, rar își permite să-și umple privirea de lacrimi. Și când o face, privește spre cer. Se uită în oglindă.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
