Articol de Roxana Fleşeru, Luminița Paul - Publicat sambata, 18 iulie 2026 18:04 / Actualizat sambata, 18 iulie 2026 19:52
Anca Grigoraș (68 de ani), vicecampioană olimpică în 1976 și mondială în 1978 cu echipa României, a făcut o călătorie în trecut la Montreal 1976, acolo unde Nadia Comăneci, colega sa de echipă, primea prima notă de zece din istoria Jocurilor Olimpice.
„Am fost prima care a sărit pe ea, n-am putut să mă abțin. Deși Marta și Bela țineau să stai cuminte, să nu te exprimi. Mi-am dat seama din prima că e nota zece”, își aduce aminte Anca Grigoraș despre momentul în care a fost acordată prima notă de zece din istoria Jocurilor Olimpice. Un moment păstrat în câteva poze alb-negru, peste care timpul a așternut diverse senzații.
Cea care a primit-o era colega sa de echipă, micuța Nadia Comăneci, fetița care, pe 18 iulie 1976, a prezentat la paralele un exercițiu perfect. Era prima zi a concursului pe echipe, unde se prezentau exercițiile impuse.
„A fost extaz, mai ales când am văzut unul pe tabelă acolo, din prima zi. Am uitat că mai am și bârnă și sol, nici nu mai conta. Noi, România, avem 10,00. Toată lumea a crezut în primele secunde că e unu. Eu am zis: «Haideți, băi, că e 10,00, despre ce vorbim aici?»”, spune Anca Grigoraș, la cincizeci de ani de la acel moment.
Pentru gimnastică a fost categoric un moment definitoriu. Apoi ștacheta a fost menținută sus atâția ani, până s-a întâmplat ce s-a întâmplat și la noi. Modelul s-a dus. Modelul Nadia s-a dus categoric mai departe. Și la noi s-a dus mai departe, și la alții
– Anca Grigoraș
Anca Grigoraș: „Eram copii talentați, eram pregătite, chiar am concurat foarte bine”
Cum s-a simțit competiția de la Montreal pe pielea unei gimnaste care se afla la a doua ediție de Jocuri Olimpice, după cea din 1972? Cum a fost să concurezi la acele Jocuri Olimpice?
„În timpul evoluțiilor nu se mai auzea nici musca în sală. Așa de liniște era. Se spunea că erau 18.000 de spectatori în sală, ca pe stadion. Nu se auzeau decât blitzurile.
Erau anunțuri permanente pentru public să se abțină să folosească blitzurile, mai ales când evoluau gimnaste la bârnă și paralele, că deranjează.
Era o atmosferă extraordinară, e puțin spus. Dar nu e ușor când e liniște mormântală și tu ești pe bârnă. Îți dai seama că toată lumea e cu ochii pe tine. Și tu trebuie să stai pe 10 centimetri și să nu te faci de rușine”, explică Anca Grigoraș.
În 2017, la Campionatele Mondiale de la Montreal, mi-am adus aminte de toate acele momente. Am fost și în Piața Nadia Comăneci, unde sunt scrise toate numele sportivilor care au participat la Jocurile Olimpice. Am pus degetul pe numele meu, a fost foarte emoționant
– Anca Grigoraș
La Montreal, echipa de gimnastică a României a fost compusă din Nadia Comăneci (14 ani), Mariana Constantin (16 ani), Georgeta Gabor (14 ani), Anca Grigoraș (18 ani), Gabriela Trușcă (17 ani), Teodora Ungureanu (15 ani). Rezerve au fost Marilena Neacșu (14 ani) și Luminița Milea-Răileanu (14 ani).
„Eram copii talentați, eram pregătite, chiar am concurat foarte bine, impecabil. Lumea a înțeles din prima zi ce aduce echipa României, noi am fost noutate absolută. Între ce era înainte și cine câștiga înainte, am fost noutate absolută. Toate am fost chitite să facem treabă. Am avut costume albe, asta a fost o idee absolut genială. Și este culoarea noastră în continuare”.
Anca Grigoraș se antrena la București, nu cu Bela Karoly și fetele sale, care se pregăteau la Onești.
Echipa pentru Montreal s-a conturat în urma Campionatelor Naționale din acel an. Anca Grigoraș, Gabriela Trușcă-Robu și Marilena Neacșu erau gimnastele care proveneau din centrul de la București, ele începând să se pregătească alături de Marta și Bela Karoly și fetițele de la Onești cu trei luni înainte de startul Jocurilor Olimpice de la Montreal (17 iulie – 1 august 1976).
Anca Grigoraș: „Nadia era excepțională”
Înainte de debutul întrecerii din Canada, echipa României, alături de Marta și Bela Karolyi, a petrecut o lună în afara țării, participând la concursuri demonstrative în Germania și antrenându-se apoi în țara nord-americană. „Se simțea o presiune, mai ales după succesul Nadiei de la Skien. În plus, antrenorii au observat celelalte echipe și și-au dat seama că avem o șansă. Toate eram bine. Nadia era excepțională, Teodora era și ea excepțională, iar restul echipei eram foarte, foarte bine”.
Anca Grigoraș și-a mai amintit: „După prima zi de concurs, comportamentul general al lumii, al reporterilor, al spectatorilor s-a schimbat. Era un soi de tunel de oameni când ieșeam din sală și foarte mulți români printre ei, care ne strigau pe nume, care veneau să pună mâna pe noi”.
A continuat: „Nu mai spun că după ziua de impuse umblau elicopterele după noi. Sigur că era pază și că aveai întotdeauna o mașină înainte, care ne ducea în Satul Olimpic, dar după prima zi de concurs aveam elicoptere după noi”.
Echipa României a obținut medalia de argint după două zile de concurs, cu un total de 387,150, fiind depășită de echipa Uniunii Sovietice, cu 390,350, echipă din care au făcut parte Ludmilla Tourischeva, Nellie Kim, Olga Korbut, Elvira Saadi, Maria Filatova, Svetlana Grozdova.
Pe ultima treaptă a podiumului a urcat Germania de Est, în componența Carola Dombeck, Gitta Escher, Kerstin Gerschau, Angelika Hellmann, Marion Kische, Steffi Kräker, având un total de 385,100.
În 1976, în concursul pe echipe evoluau toate cele șase componente, având două exerciții: impus și liber ales. Nadia a obținut trei note de zece în concursul pe echipe, două la paralele și una la bârnă (liber ales). În total, fetița de 14 ani, care a sfidat perfecțiunea, a obținut șapte note de zece la Jocurile Olimpice din 1976.
Anca Grigoraș: „Și acum îmi vine să plâng”
Conștientizarea celor întâmplate la Montreal a venit pentru Anca Grigoraș după concurs. „Am realizat ce s-a întâmplat când am ajuns acasă, înainte să aterizăm. Pe mine și acum mă face să mi se facă pielea de găină când îmi amintesc. Mai tare decât pe podium, acolo, cu medalia, sincer”, subliniază Anca Grigoraș.
Acum pare adolescenta de 18 ani, care avea o medalie de argint în bagaj și amintiri pentru o viață. „Știam că o să ne aștepte părinții și alți oameni, era normal să fie așa. Dar când m-am uitat pe geam, din avion, pentru că lumea a fost lăsată pe pistă, iar noi am făcut o roată pentru a ateriza, am văzut marea de lume. M-am gândit că nici nu avem unde să aterizăm”.
Povestea continuă: „A fost ceva incredibil și când ne-am dat jos din avion, toată lumea era atât de fericită să ne vadă pe toate, pe Nadia în mod special, dar pe toate, să pună mâna, să te felicite, să vadă că te uiți la ei când îți spune. Și acum îmi vine să plâng când mi-aduc aminte.
Nu-mi venea să cred, eu de-abia am ajuns la părinții mei cu taiorul căzut de pe umăr, cu bluza scoasă din fustă și sucită, și cu un braț de flori. Pentru mine ăsta a fost momentul culminant al realizării succesului. Da, sigur că medalia e frumoasă, e importantă, dar...”.
Anca Grigoraș: „Am amintiri grele de la Montreal”
Desigur, există și o parte mai puțin strălucitoare a celor petrecute la Montreal. Anca Grigoraș își aduce aminte de foamea prin care a trebuit să treacă, pentru că soții Karolyi aveau alte idei despre alimentația gimnastelor față de lucrurile cu care era obișnuită ea.
„A fost foarte greu. În Satul Olimpic am fost cazate în niște blocuri foarte mari. Am stat acolo în două camere, șapte fete și cu Marta Karolyi. Era ceva extrem de simplu. Un pat, o noptieră, un loc să-ți bagi valiza sub pat și cam atât. Nici măcar ceva, o masă. Aveam o singură baie, era complicat. Nu aveai voie să miști în front. Era exclus”.
Amintirile se derulează: „Din păcate, comunicarea între noi, fetele, nu prea era decât prin sală, pentru că Marta ne ținea cât putea de izolate. Ei au avut tot timpul această teamă de vreo influență, nu știu de care. O aiureală maximă, din motivul ăsta totul acolo a fost extrem de greu. Am amintiri grele. Nu pot să le numesc altfel, că neplăcute nu pot să spun că au fost, pentru că erau Jocurile Olimpice. Cine nu se bucură să fie la o astfel de competiție?”, întreabă retoric Anca Grigoraș.
Vicecampioana olimpică și mondială cu echipa spune că gimnastelor de la București le-a fost extrem de greu să se adapteze la rigorile alimentare impuse de soții Karolyi. Mai ales că la București erau obișnuite cu un alt regim. Nu a avut niciodată probleme cu greutatea, iar meniul celor de la București era elaborat de un nutriționist de la Institutul de Medicină Sportivă din București. „Nu aveam forță și, mental, era foarte greu, aveam dureri de stomac pentru că nu avea stomacul ce să roadă”.
Bela făcea aceste lucruri, să plece din țară înainte de un concurs mare, ca să aibă pe toată lumea în mână, să regleze el foarte bine treaba cu mâncatul, în special, ceea ce a fost o oroare, nici nu vreau să îmi mai aduc aminte – Anca Grigoraș
Cât despre agresiunile fizice și psihice despre care au vorbit ulterior o parte dintre elevele lui Bela Karolyi, Anca Grigoraș spune: „Auzeam prin sală diverse. Niciodată nu m-a jignit, m-a respectat. Într-un cuvânt, chiar nu ne-am călcat niciunul în cercul de siguranță al celuilalt, nu i-am dat ocazia”.
Anca Grigoraș: „Am fost privilegiați”
Anca Grigoraș își aduce aminte că nu i s-a schimbat prea mult viața după Montreal, trebuind să treacă prin toate rigorile admiterii la Facultatea de Educație Fizică și Sport, unde a trebuit să facă un circuit și la gimnastică, deși era vicecampioană olimpică.
Ea și-a amintit de festivitățile care au urmat după Jocurile Olimpice de la Montreal: „Eram la Sala Palatului, într-o căldură, pentru că Ceaușescu nu suporta aerul condiționat și era vară. A trebuit să stăm acolo drepți, să dăm mâna cu conducătorii. Nu ne gândeam la astfel de lucruri, poate că eram și prea tinere atunci, chiar și eu, ca să mă gândesc aia sau ailaltă. Noi ne cam vedeam de sport, nouă ne era bine”.
Apoi a continuat: „Eu cred că fiecare sportiv de la vremea aia care, sigur, a mai făcut și ceva performanță gândește așa: noi am fost privilegiați. Ar fi culmea ipocriziei să spunem ce rău am dus-o, dacă nu s-a întâmplat ceva cu cineva, că au fost unii care chiar au pățit niște lucruri. Eu nu la ei mă refer, mă refer la unii ca mine, de exemplu. Am fost privilegiați pentru că aveam o activitate frumoasă, pentru că mergeam în străinătate foarte mult.
Aveam concursuri de 7-8 ori pe an, cel puțin. Mie îmi plăcea să merg la muzee, să mă plimb, era o îmbogățire sufletească extraordinară, să-ți faci prieteni, pentru că mie mi-au plăcut limbile străine de la școală și le-am învățat bine, puteam să comunic. De ce să mă plâng? La ce să mă plâng și pentru ce? N-aveam motive. Acasă eram bine. Școala mergea bine, adică... A, că după aia s-au înrăutățit lucrurile. Anii ’60 și anii ’70, de exemplu, au fost chiar niște ani foarte buni. Lucrurile s-au degradat cumplit, începând cu 1980”.
Sunt amintiri amestecate peste care s-au așternut 50 de ani, însă senzația de a fi fost martoră la ceva extraordinar rămâne.
Anca Grigoraș: „Mi-a plăcut să concurez, să fiu creativă, să captez atenția lumii”
Anca Grigoraș a avut al patrulea total la bârnă după primele două zile de concurs, ea obținând 9,600 și 9,750 pentru evoluțiile sale la impuse, respectiv liber alese. Pentru că erau două românce înaintea ei, Anca Grigoraș nu a concurat în finala de șase. „Erau mai bune ca mine cele care au fost în fața mea. Nadia și Teodora au fost mai bune decât mine. În plus, pentru mine conta că am avut notă de finală, sunt genul optimist”, recunoaște Anca Grigoraș.
Medaliată cu bronz european la bârnă în 1973, a continuat: „Poate că dacă lucram cu Bela în sistemul lor, vreodată aș fi ajuns mai sus, dar eu nu de aia m-am apucat de gimnastică. Mi-a plăcut gimnastica, am vrut să fac balet, de fapt, dar am ajuns la gimnastică. Mi-a plăcut să concurez, să fiu creativă, să captez atenția lumii, să văd că place. Cu totul altfel am gândit lucrul ăsta, de-aia m-am și lăsat atât de greu. E frumos să iei medalii, că acum nu sunt ipocrită, Doamne iartă-mă, cum să nu? Este excepțional, este o recompensă extraordinară, dar nu ăsta a fost scopul scopurilor”.
Medaliile României în concursul de gimnastică de la Montreal
aur la individual compus (Nadia Comăneci)
aur (Nadia Comăneci) și bronz (Teodora Ungureanu) la bârnă
aur (Nadia Comăneci) și argint (Teodora Ungureanu) la paralele
argint pe echipe (Nadia Comăneci, Mariana Constantin, Georgeta Gabor, Anca Grigoraș, Gabriela Trușcă, Teodora Ungureanu)
bronz la sol (Nadia Comăneci)
Ai o informație? Scrie-ne pe [email protected]! Gazeta își protejează întotdeauna sursele.
FCSB și-a prezentat noile echipamente » Multe surprize: tricouri portocalii și fontul „Dracula”
