Articol de GSP - Publicat duminica, 24 august 2008 00:00
Canoiştii povestesc cum au trăit cea mai importantă cursă a vieţii
Nu le vine să creadă, au aruncat ochii pe tabela impunătoare de la Shunyi Park şi s-au văzut pe locul 4. Au ajuns cu greu la mal şi s-au întins pe iarba verde de lîngă canal. Par pe jumătate morţi, dar sînt doar extenuaţi după efortul fantastic depus. Vin la interviuri abia după 20 de minute.
– Nicu, Ciprian, cum a fost cursa? Aţi pierdut podiumul pentru cîţiva centimetri.
Ciprian: Am văzut şi noi la final, nu ne venea să credem. Am crezut că am fost pe trei, dezamăgirea e mare. Chiar vorbeam, dacă va fi să pierdem, măcar să nu pierdem aşa strîns, să nu ne pară rău.
Nicu: Am tras cît am putut, pe ultimii metri am depăşit limitele umane, dar nu a fost să fie. Aşa se întîmplă însă, în viaţă iei bătaie cu un zvîc, altă dată cîştigi cu un zvîc.
– Vi s-a făcut rău la final?
Ciprian: Mai rău a fost Nicu. Eu mi-am revenit mai repede. Oricum, şi pe mine mă doare capul, simt că nu mă mai ţin picioarele. Nu aţi văzut, unul din nemţi a fost luat cu targa, era inconştient!
Nicu: A fost ceva groaznic. Am simţit că nu mai am aer, îmi venea să vomit. Am pierdut şi controlul bărcii pentru moment, am scăpat-o într-o parte. Uite, acum vorbesc cu voi şi am urechile înfundate, mi se usucă buzele şi văd triplu.
Ciprian Popa se scuză. Trebuie să meargă la controlul doping. Rămîne însă Nicolae Flocea.
– Aţi pierdut tactic cursa?
– Nu, atît am putut. Am zis de la început să pornim tare, să ne ţinem de nemţi şi de bieloruşi. Aşa am făcut, dar au apărut pe nesimţite ungurii. Pe ei nu-i luaserăm în calcul, nici nu i-am văzut.
– Vă doreaţi o medalie?
– Enorm, am muncit aşa de mult... Îmi pare rău, că ne prindea bine renta viageră. Dar sîntem tineri, eu am 21 de ani, Ciprian are 28. Depinde cît mai vrea el să facă, dar eu cred că mai avem timp.
Canoiştii povestesc cum au trăit cea mai importantă cursă a vieţii
Nu le vine să creadă, au aruncat ochii pe tabela impunătoare de la Shunyi Park şi s-au văzut pe locul 4. Au ajuns cu greu la mal şi s-au întins pe iarba verde de lîngă canal. Par pe jumătate morţi, dar sînt doar extenuaţi după efortul fantastic depus. Vin la interviuri abia după 20 de minute.
– Nicu, Ciprian, cum a fost cursa? Aţi pierdut podiumul pentru cîţiva centimetri.
Ciprian: Am văzut şi noi la final, nu ne venea să credem. Am crezut că am fost pe trei, dezamăgirea e mare. Chiar vorbeam, dacă va fi să pierdem, măcar să nu pierdem aşa strîns, să nu ne pară rău.
Nicu: Am tras cît am putut, pe ultimii metri am depăşit limitele umane, dar nu a fost să fie. Aşa se întîmplă însă, în viaţă iei bătaie cu un zvîc, altă dată cîştigi cu un zvîc.
– Vi s-a făcut rău la final?
Ciprian: Mai rău a fost Nicu. Eu mi-am revenit mai repede. Oricum, şi pe mine mă doare capul, simt că nu mă mai ţin picioarele. Nu aţi văzut, unul din nemţi a fost luat cu targa, era inconştient!
Nicu: A fost ceva groaznic. Am simţit că nu mai am aer, îmi venea să vomit. Am pierdut şi controlul bărcii pentru moment, am scăpat-o într-o parte. Uite, acum vorbesc cu voi şi am urechile înfundate, mi se usucă buzele şi văd triplu.
Ciprian Popa se scuză. Trebuie să meargă la controlul doping. Rămîne însă Nicolae Flocea.
– Aţi pierdut tactic cursa?
– Nu, atît am putut. Am zis de la început să pornim tare, să ne ţinem de nemţi şi de bieloruşi. Aşa am făcut, dar au apărut pe nesimţite ungurii. Pe ei nu-i luaserăm în calcul, nici nu i-am văzut.
– Vă doreaţi o medalie?
– Enorm, am muncit aşa de mult... Îmi pare rău, că ne prindea bine renta viageră. Dar sîntem tineri, eu am 21 de ani, Ciprian are 28. Depinde cît mai vrea el să facă, dar eu cred că mai avem timp.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
