Brazilia a învățat pressingul și a uitat samba

Ioan Chirilă avea obiceiul rar de a transforma fotbalul într-o poveste mai mare decât sportul în sine, imaginați-vă că noi, copii, citindu-i cărțile, ne imaginam perfect, doar din descrieri.

În cartea „Mexico 70” nu aveai la dispoziție cronica unui Mondial, găseai o lume întreagă, o lume în care Brazilia nu era doar o echipă care câștiga meciuri, ci un fel de promisiune făcută iubitorilor de fotbal că mingea poate avea și poezie, literatură, samba, miros de cafea.

„Nea Vanea”, pe lângă sticlele de Cola reci în arșița de la Guadalajara, avea harul de a-ți desena în scris imaginea fotbalistului.

Chirilă își punea întrebarea care a rămas poate fără răspuns: care Brazilie a fost mai mare, cea din 1958 sau cea din 1970? Nu era o comparație între două generații, ci o alegere imposibilă între două forme ale aceleiași frumuseți.

Pentru un copil ca mine, care citea acele pagini era aproape imposibil să nu înceapă să țină cu Brazilia. Tostao, Jairzinho, Rivellino apăreau în paginile lui ca niște oameni care parcă primiseră voie să joace altfel decât restul lumii, ai fi zis că nu-s oameni.

Secretul de atunci al Braziliei...

Poate că acesta a fost marele secret al Braziliei, nu că avea cei mai talentați jucători, pentru că talent au avut și alte nații, ci faptul că acei fotbaliști creșteau într-o cultură în care sportul rege era o formă de exprimare. Brazilia aceea avea tactică, avea organizare, avea antrenamente, dar toate astea se ascundeau în spatele libertății.

Nu prea urmăreai mecanismul, automatismele, vedeai dansul, samba peste tot. Azi a dispărut, gândiți-vă că Depay a plecat în Brazilia pentru a călca pe minge, iar Federația a interzis procedeul, pentru că abuza de el un fotbalist european. Ai putea spune că e un banc sec despre fotbal sau de la radio Erevan, dar ăsta e adevărul.

...și cum s-a ucis spiritul cariocas

Anii au trecut, iar fotbalul a început să se schimbe. Brazilia a continuat să producă generații extraordinare, de la Romario și Bebeto la Ronaldo, Rivaldo și Ronaldinho, a câștigat în 1994, a jucat finala în 1998 și a luat ultimul titlu în 2002.

Dar după acel triumf din Coreea și Japonia ceva s-a rupt, au trecut două decenii și mai bine fără o Cupă Mondială, o perioadă care pentru orice altă națională ar fi o așteptare lungă, dar pentru Brazilia seamănă aproape cu o criză de identitate.

Acel 1-7 cu Germania, pe propriul teren, a fost momentul în care o națiune care își construise o parte din imagine în jurul fotbalului a descoperit că miturile nu sunt nemuritoare, că poți fi omorât în propriul rai.

Ok, atunci care e problema? Nicidecum lipsa talentului, copiii brazilieni încă au acea relație specială cu mingea, iar Europa încă vine și îi ia înainte ca lumea să apuce să-i vadă maturizându-se acasă. Ba chiar îi ia foarte devreme, Real Madrid, de când l-a ratat pe Neymar, face tot posibilul și aduce de la 15-16 ani cei mai talentați din Brazilia.

+8 FOTO

Ei, aici este una dintre schimbările esențiale, că brazilienii au jucat dintotdeauna în Europa, dar nu este același lucru să ajungi în Europa la 24 de ani, format deja ca fotbalist, sau să pleci la 16-17 ani și să intri într-un sistem care te învață înainte de toate disciplină, poziționare și eficiență.

Europa a îmbunătățit fotbalistul brazilian, dar poate că a uniformizat puțin fotbalul brazilian, mai ales de când și la ei au venit antrenori europeni. Fotbalul modern îi cere jucătorului să știe exact unde trebuie să fie, nu v-ați fi imaginat acum 20-30 de ani că Australia va câștiga cu Turcia, cu 30% posesie.

Brazilia veche era locul în care un jucător putea să inventeze unde trebuie să fie, gândiți-vă la Romario, Ronaldo sau Ronaldinho, cei 3 R, ba chiar și Neymar, când a ajuns în Europa. Azi, toate echipele sunt compacte, se bazează pe pressing, dueluri pentru a doua minge, blocuri defensive construite aproape matematic. Și le vezi în campionatul Braziliei, e plin de meciuri de 0-0 sau 1-1.

Da, dom’le, nu spunem că nu-s utile în fotbalul de azi, dar Brazilia nu a cucerit lumea fiindcă știa să închidă meciurile, a cucerit-o fiindcă știa să deschidă imaginația, să deseneze pe teren, să scrie opere într-un mod original, de neegalat.

O civilizație prea constrânsă

De aici vin și anumite dileme ale generației actuale, de exemplu Paqueta are calitate, dar e imposibil să fie acel număr 10 liber care schimbă ritmul unei partide, Raphinha e genial, dar când intră într-un rol prea strict pare că pierde ceva din instinctul care l-a făcut special, iar Igor Thiago e un atacant de profil clasic, poate reprezenta chiar o nevoie pe care Brazilia nu a mai avut-o atât de des, dar e mult sub Endrick.

După mine, Endrick e imaginea perfectă a epocii actuale, un copil cu un talent uriaș, dar care intră într-un fotbal în care fiecare atingere, fiecare alergare și fiecare decizie sunt analizate până la ultima secundă.

Povestea fotbalului brazilian seamănă cu povestea culturii braziliene în general, la noi, numele cel mai cunoscut este Paulo Coelho, un autor care a ajuns un fenomen global, tradus, vândut și recunoscut peste tot, dar când vorbești despre adâncimea și profunzimea literaturii braziliene, apar Machado de Assis și Jorge Amado, nume uriașe, poate mai puțin familiare publicului larg de la noi.

Ce vreau să spun este că nu întotdeauna ceea ce ajunge cel mai departe este și ceea ce exprimă cel mai bine sufletul unei culturi. Uneori lumea globală alege ceea ce poate fi exportat cel mai ușor, la fel e și cu fotbalul.

Europa nu a furat Brazilia, dar a asimilat-o, a luat cei mai buni jucători, i-a crescut în cele mai puternice campionate, i-a făcut mai compleți, mai disciplinați, mai adaptați fotbalului modern. Dar nu a fost un aspect pozitiv pentru națională, în acel moment s-a pierdut o parte din acel haos frumos care făcea diferența.

Nu știu dacă Brazilia mai găsește azi calea prin care tactica europeană să nu omoare libertatea cariocas, că nici samba nu se poate dansa cu pressing și reguli stricte.