CORESPONDENȚĂ GSP DE LA MONDIAL Fugit în Los Angeles de 42 de ani, jurnalistul Vladimir Moraru vorbește despre viața în America: „Pentru SUA, acum e cea mai dificilă perioadă”

La 80 de ani, Vladimir Moraru a trăit mai mult de jumătate din viață în Statele Unite, acolo unde a rămas în 1984, după Jocurile Olimpice de la Los Angeles.

Într-un dialog cu Gazeta Sporturilor, acesta a povestit cum a luat decizia de a nu se mai întoarce în țară, cât de greu i-a fost să stea doi ani fără soție și fără fetița nou-născută și a vorbit despre cum i se pare viața în Statele Unite în prezent.

Vladimir Moraru povestește cum a rămas în Los Angeles din cauza comunismului: „Nu am plecat cu gândul să rămân. Dar parcă fiecare zi care trecea îmi punea un ghimpe în inimă”

- Domnule Moraru, bine v-am găsit aici, în Los Angeles. Cum sunteți?
- Bine v-am găsit. Mă simt bine, ca la 80 de ani, și cu diferite probleme. Dar mergem înainte, că înainte era mai bine, așa cum spune prietenul meu, Ioanițoaia.

- Noi știm cum ați ajuns aici, cum a fost, dar vă rugăm să le spuneți și cititorilor noștri, care nu știu această poveste.
- Eu lucram la ziarul Sportul, precursorul Gazetei Sporturilor. În primăvara lui 1984, România a jucat la Cupa Davis, la București, cu Statele Unite. Eu nu scriam tenis, dar Aurel Neagu, redactorul-șef, m-a rugat să rămân și să ajut cu centrul de presă. A venit un mare contingent de jurnaliști americani, printre care și editorul sportiv de la San Diego Union, Barry Lorge. El a fost interesat să afle despre pregătirile și participarea românilor la Jocurile Olimpice din 1984. Am vorbit cu el cam două ore. A fost impresionat că nu aveam nicio notiță. Ne-am luat la revedere și nu mă gândeam că ne vom mai vedea vreodată. După vreo două luni am primit un telefon de la Ambasada americană și mi s-a spus că am o invitație la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. M-am dat peste cap trei zile ca să-mi dau seama de la cine ar putea veni. Știam doar o persoană venită în România și locuind în Los Angeles, un fost antrenor de atletism. Dar nu era el. Doamna de la ambasadă nu mi-a zis de la cine era, ci doar m-a întrebat ce să facă cu invitația. Și i-am zis să o trimită la redacție, redactorului-șef. Era obligatoriu.

- Și ce a urmat?
- Nici nu mă mai gândeam la invitație. După câteva săptămâni, în redacție, am primit un telefon. „Ai primit invitația?” Și am recunoscut imediat vocea lui Barry Lorge. România devenise interesantă după boicotul rusesc și al celorlalte țări comuniste. Am zis: „Barry, am primit invitația, dar nu am auzit de niciun răspuns”. El mi-a zis: „Merg la Wimbledon, după aceea vin la București și rezolv tot”. Pe 4 iulie a venit aici, a plătit 1.000 de dolari către COSR. Și așa am obținut locul în avion. Nu am plecat cu gândul să rămân. Dar parcă fiecare zi care trecea îmi punea un ghimpe în inimă. Eram convins că lucrurile nu se vor schimba și că o să fie comunism pentru totdeauna. Fata mea avea 5 luni când am plecat. Am zis că nu vreau să trăiască acolo. De ziua mea, pe 10 august, am decis să rămân. Și primul pe care l-am anunțat a fost Barry Lorge. A plâns un pic, dar nu a comentat.

- Apoi?
- La finalul Jocurilor Olimpice am sunat la FBI și am zis că cer azil politic. Mi-au cerut adresa, am dat una greșită. M-au sunat iar, au venit trei mașini cu câte doi agenți fiecare. M-au dus și mi-au luat un interviu oficial. M-au întrebat dacă am unde să stau, am zis că da, dar mi-au spus să anulez. Deja aranjaseră unde să locuiesc. Am mers în mașina din mijloc, în față una cu doi agenți, în spate alta cu doi agenți. M-au dus într-o parcare subterană, au coborât și erau cu pistoalele scoase. Eu sunasem să cer protecție, iar ei mă protejau. De cine? Nu știu. Dar mă protejau. A doua zi am fost din nou la interviu. Am vorbit cu o doamnă, am întrebat cât crede că va dura și mi-a zis: „Probabil că va merge repede, 6-8 luni. Vrei să vorbești cu presa? Te așteaptă 20 de jurnaliști jos”. Am zis că nu, mi-a fost teamă, pentru că familia era în România. M-a întrebat acea doamnă dacă vreau să-mi chem familia, am zis că da, și mi-a spus că ar dura cam 2-3 ani. Când am ajuns acasă și a sunat telefonul: „Azilul politic s-a aprobat”. A durat cam 25 de minute.

„Am zis că dacă mai trăiesc o zi ca aceea, mor”

- Cum cu familia ce s-a întâmplat? Au avut probleme cu Securitatea?
- Ele au venit aici în septembrie 1986. După doi ani și o lună. Repede, considerând cum erau lucrurile atunci. Eu nu făcusem nicio declarație, nimic. Au dat-o pe soție afară de la serviciu, citeau corespondența, mi-au pus sechestru pe mașina de scris și pe haine. Niște măgării. Și m-au condamnat la 7 ani în contumacie (n.r. – în lipsă).

- Cum au fost acei doi ani fără familie?
- A fost foarte greu. Primele 2-3 luni au fost cele mai grele. Nu aveam de unde să apuc nimic. Eu nu am învățat engleză la școală. Am învățat singur, ca să înțeleg ce spun Beatles și Rolling Stones în cântece. Am încercat cu dicționarul. Și ascultând Europa Liberă. Am mai învățat și ceva engleză pentru că la ziar veneau Sports Illustrated. Nu se uita nimeni la ele, dar eu le-am luat acasă. Eu am învățat sportul american înainte să văd vreunul. Încet, încet...

- Și cum v-ați descurcat?
- Printr-un program de asistență a refugiaților am fost repartizat la districtul școlar din Los Angeles, la oficiul de relații cu publicul. Acolo am învățat să folosesc un calculator. După 2-3 luni mi-au propus să mă angajeze part-time, să scriu despre sportul școlar în cele 49 de licee din Los Angeles. Nu erau bani mulți, dar erau primii bani. Bine, primii bani au fost de la San Diego Union, care m-au plătit pe durata celor trei săptămâni de la Jocurile Olimpice. Apoi am dat peste un om care a fost interesat de povestea mea și, când a aflat că am scris despre atletism, mi-a zis să-l caut pe Al Franken. Eu auzisem de el din L'Equipe, cu vreo 10 ani înainte. L-am sunat, știa cine sunt, pentru că am fost pe prima pagină în Los Angeles Times și la știri, când am fost la Jocurile Olimpice. Ne-am întâlnit și și-a dat seama imediat că vorbim aceeași limbă, atletismul. Mi-a zis: „Când poți să vii să ne ajuți?”. Nu avea nevoie de ajutorul meu, a fost un gest așa... Asta se întâmpla în ianuarie 1985. În februarie a fost un concurs de atletism organizat de el în San Diego, la care a venit și un grup de fete din România. Așa am început să lucrez cu el. Norocul meu a fost că l-am întâlnit pe el. El a organizat ultimul concurs în 2003. După aceea, până în 2010, am lucrat cu băiatul lui, organizând un festival de film independent. Apoi, fiica mea a născut. Am zis că am pierdut primii doi ani din viața fetei mele și nu vreau să pierd copilăria nepoatei. M-am retras. Am păstrat legătura cu el. Al Franken a murit în 2021. Și acum am scris o carte cu fiul lui, despre el. Acum o edităm.

- Ce v-a uimit cel mai mult când ați venit aici?
- A fost ca o palmă peste față. Dar nu m-a impresionat că găseam de toate în magazine sau că lumea putea spune orice voia, pentru că experiența a fost una personală. Mă gândeam mereu la ai mei. În ziua în care delegația României s-a întors, iar eu am rămas, l-am sunat pe tatăl meu. Soția mea plecase la aeroport. I-am zis: „Tată, nu mă întorc. Spune-i Danei să nu se ducă la aeroport”. Și primele lui cuvinte au fost: „Dumnezeu să te binecuvânteze”. Am zis că dacă mai trăiesc o zi ca aceea, mor. Dar nu am murit, am mers înainte. Sigur, schimbările m-au impresionat. Dar, experiența fiind atât de personală, m-au impresionat altele mai mult. Până să vină soția și fata, m-am angajat ca editor sportiv la un grup de ziare locale. Erau ziare mici, la care eram editor sportiv și la care făceam 8 pagini de sport pe săptămână.

- Erați aici în SUA când Nadia Comăneci a fugit din România. Cum ați simțit momentul acela?
- Când Nadia a rămas în '89, cu trei săptămâni înainte de Revoluție, eu îl știam pe editorul sportiv de la Los Angeles Times. El m-a sunat: „Poți să ne dai un articol despre Nadia într-o oră?”. M-am dus și m-am apucat de scris. Și m-am dus pe jos, în centru, unde era sediul lor. L-au publicat fără nicio corectură. Au păstrat și greșelile. Am salutat-o pe Nadia când a venit. Nu cred că mă știa, ca ziarist. M-am întâlnit destul de repede cu ea, după ce făcuse câteva declarații. A plecat în Japonia, rămăsese să ne întâlnim când se întoarce. Dar a rămas în Canada la întoarcere. De atunci nu ne-am mai văzut. Dar rămâne o minune.

- După Revoluție, a fost vreun moment în care v-ați gândit să vă întoarceți în România?
- Nu. Fata mea avea doi ani și jumătate când a venit aici, crescuse aici. Viața ei era aici. Am renunțat la mine și am zis că trebuie să fac totul pentru ea. Și am făcut bine. Mai târziu, când a făcut 24 de ani, a aflat că are cancer al sângelui, limfom Hodgkin. Am dat peste un doctor excepțional care mi-a zis: „E probabil cancerul despre care știm cel mai puțin, dar avem cel mai mare succes în a-l trata. Fata se va face bine”. Și s-a făcut bine. Iar după un an și jumătate a născut prima nepoată. Apoi, peste trei ani, a venit și a doua nepoată. Nu m-am mai gândit să mă întorc în România. În România, scriam despre campioni mondiali și olimpici, aici scriam despre sportul la liceu. Am avut și contacte cu marii sportivi, prin Al Franken, care a fost cel mai mare promotor al atletismului.

„Pentru SUA acum e perioada cea mai dificilă perioadă”

- Cum ați văzut Campionatul Mondial din 1994?
- Echipa României a fost pentru mine o revelație. A fost plăcut și pentru că l-am avut aproape pe Ovidiu Ioanițoaia, prietenul meu de o viață. Aveam acreditare să merg la meciuri, îl duceam pe el la stadion, dar... stadionul. Nu-mi plac mulțimile. Îți trebuie 3-4 ore să intri și să ieși. Vedeam meciurile la TV. Pentru mine, cea mai frumoasă Românie, din punct de vedere fotbalistic, a fost în acele 20 de minute cu Argentina, în care s-a jucat uluitor.

- Aveți vreo amintire specială de atunci?
- Când a început Mondialul, naționala era aproape de zona în care locuiam eu. După meciuri, la hotel, se adunau mulți suporteri. Am participat și eu, a fost o bucurie enormă. Am trăit-o alături de toată lumea și de foști colegi. O amintire superbă.

- Aveți peste 40 de ani în SUA. Cum ați văzut evoluția țării în acești ani? Care a fost cea mai frumoasă perioadă? Care e cea mai dificilă?
– Pentru SUA? Acum e perioada cea mai dificilă. Lumea e polarizată. Nu mai există discurs, există doar ură. Nu știu care e soluția. În general, nu doar America, lumea e pe un drum greșit. America dă tonul, restul o urmează. Nu știu care e soluția. Nu știu. Uitați-vă la Trump. El nu e un politician, e o invenție a televiziunii. A devenit popular. Din punct de vedere politic, are unele idei bune, în ceea ce privește politica internă. De exemplu, închide granițele. E logic. E de bun-simț. California se spune că are 40 de milioane de locuitori. Eu zic că e mai mare. Dar nu se știe cine sunt și unde sunt. Acum e controversa cu arbitrul somalez. Ei spun, nu știu ce motive ar avea să mintă, că ar avea legături ciudate cu o organizație teroristă. Nu știi care e adevărul. Asta e o mare problemă acum: nu știi ce să crezi. Meseria noastră nu prea mai există. Sunt rețele sociale și platforme unde fiecare își spune părerea. Nu mai știi ce e adevărat și ce e ficțiune.

- Vedeți polarizarea asta și în viața de zi cu zi?
– Eu nu. Sunt retras de 16 ani. Din 2010 îmi cresc nepoatele. Nu prea am contact cu strada. Iar la TV, te uiți undeva și auzi ceva, în altă parte se spune invers. În general, lumea se abține să-și dea arama pe față în public. Dar pe rețelele sociale te îngrozești.

- Acest Campionat Mondial ar putea fi o soluție la această dezbinare? Poate fotbalul să unească oamenii?
– Nu. Fotbalul e un mic război. Polarizarea e la cote maxime. Așa se vorbea și despre Jocurile Olimpice, că sunt o sărbătoare. Nu. E vorba de medalii. Acum, și de bani. Nu putem decât să sperăm. Dar eu mă îndoiesc.

„Acest Mondial e o diluare care nu se justifică decât prin foamea de bani a lui Infantino”

- Ce părere aveți despre acest Mondial, cu 48 de echipe?
– E o diluare care nu se justifică decât prin foamea de bani a lui Infantino. 48 de echipe... Capul Verde? Curaçao? De ce? Hai să trimitem câte o diplomă de participare la toate. Nu va trece niciuna de grupe, iar după încă o fază eliminatorie va începe, de fapt, Campionatul Mondial. Sunt prea multe echipe. Eu am prins Mondialul cu 16 echipe. Apoi au fost 24, apoi 32. Dar 48 e prea mult. Și singura justificare e goana după bani. Înțeleg că FIFA așteaptă un profit de 11 miliarde de dolari. Să pui 12.000 de dolari prețul la finală? 2.500 de dolari să vezi Argentina? De ce? Mă surprinde că jucătorii nu au reacționat. E o diluare justificată doar financiar.

- Cum se văd Mondialul și fotbalul în SUA? Ca o afacere sau ca un sport?
– Greu de dat un răspuns. Acum, copiii joacă mai mult fotbal decât baschet, baseball sau fotbal american. Se practică în licee. Se joacă mult. A apărut și fotbalul profesionist. Aduc vedete din Europa, dar sunt vedete trecute de 33 de ani. Acum l-au adus pe Messi și umple stadioane de NFL. Inter Miami era o echipă de duzină, dar după ce a venit Messi joacă pe stadioane de fotbal american, de 70.000 de locuri. Și le umple. Și triplează prețurile la bilete. Acum, la TV vezi câte 7 reclame cu Messi într-o oră. Dar se face și o prostie. Uite, la Inter Miami au adus o duzină de jucători argentinieni, care nu jucau nici în România. Și nu-l lasă pe tânărul american să joace. Undeva, se rupe ceva. Sigur, acum o să fie nebunie mare. Dar peste două luni va uita lumea. În plus, monopolul celor trei sporturi americane e greu de spart. Dar există un progres. Însă nu destul de mulți copii care joacă fotbal rămân și devin fani și consumatori.

- Aveți o șapcă pe care scrie „Messi GOAT”. Ați avut ocazia să-l vedeți aici?
– Nu l-am văzut pe viu niciodată, dar cred că am ratat doar 3-4 meciuri din cariera lui. E o bucurie de nedescris. Prietenul Ioanițoaia e cu Maradona. I-am zis că Messi e mai mare. Poate că nu are vrăjitoria lui Maradona. El juca să-i placă lui, să te încânte. Messi joacă mereu să te bată. Are o relație specială cu mingea. A fost mereu limitat din punct de vedere fizic, dar când ajunge mingea la el, mereu creează ceva. Contradicția Messi – Ronaldo a ținut fotbalul în ultimii 20 de ani. Ronaldo a fost un atlet, Messi a fost un magician. Unul rău, care vrea să te bată.

Cristiano Ronaldo și Lionel Messi se pot întâlni în sferturile CM 2026/ FOTO Getty Images

Eu am fost fan Barcelona de la finalul anilor '60. Ioanițoaia m-a convertit să țin cu Napoli. El e mare fan, datorită lui Maradona. Iar în ultimii 4-5 ani nu am pierdut niciun meci al celor de la Napoli. Iar el, nu știu dacă e sincer, spune că îi place Barcelona.

- Vladimir Moraru

- Acum cum vedeți naționala Argentinei? O vedeți câștigând din nou?
– Nu. Nu cred. Messi nu mai e ce a fost. Romero a fost accidentat și nu a prea jucat la Tottenham. Otamendi are 38 de ani. Sigur, e Argentina și e printre favorite. Dar eu aș zice Franța, Spania și Portugalia. Dar fără Ronaldo. Pentru că Ronaldo nu mai e un atu, ci o problemă. Dar nici nu ai pe cine să pui în locul lui. Cred că în primele două meciuri din grupe îl va odihni mai mult. El a fost un atlet, dar nu mai poți la 41 de ani. Și se vede. Poate sunt și un pic rău. A avut o carieră legendară, dar nu mai e ce a fost.

Am scris despre atletism, dar am început cu fotbalul. L-am trădat însă pentru atletism. M-am apropiat de atletism la 10 ani. Un unchi m-a dus să văd Campionatele Internaționale ale României, care erau un concurs mare. Am rămas lipit de sportul ăsta. La 14 ani, vara, am fost la un trial la Dinamo, la fotbal. Erau 200 de copii. După 4 ore, Baratky, fostul mare fotbalist, m-a oprit. Pe mine și pe încă un copil. Și m-am dus la antrenamente. Când a început școala, profesoara de sport mi-a zis că trebuie să mergem la atletism, la fugă și săritură. M-am dus, am ieșit primul la ambele. Și am uitat de fotbal.

- Vladimir Moraru

„.Nu știu cât de importantă mai e România pentru americani”

- Naționala României cum vi se pare cu Gică Hagi pe bancă?
- Foarte puțini mari jucători ajung și mari antrenori. Nu-l cunosc pe Hagi, dar mi-a plăcut ca jucător. E greu. Cred că marea problemă a jucătorului român e că nu mai face față, din punct de vedere fizic, la nivel mare. Nu cred că mai câștigăm prea multe dueluri unu contra unu. Sunt multe de discutat. S-au schimbat lucruri. Nu mai există o bază, nu mai sunt maidane. Cluburile nu au mingi, președintele FRF a avut puține legături cu fotbalul adevărat... Mă uit la meciuri, dar nu cu bucurie.

- Pe Munteanu l-ați văzut aici?
- În vreo două meciuri. În unul a jucat și foarte bine. Această ligă trebuie să fie una de lansare. Pentru mulți români care au plecat afară, acolo s-a terminat. Mă uit că Rațiu are meciuri bune în Spania. Dar, de la Chivu și Mutu, nu am mai văzut români să rupă gura târgului în ligi majore.

- Cum îi privesc americanii pe români?
- Americanii au fost copii mari în anii '80. L-au luat în brațe pe Ceaușescu pentru că România a venit la Jocurile Olimpice și a dat un bobârnac URSS-ului. După aceea și-au dat seama că rușii l-au lăsat să facă jocul ăsta, pentru că erau siguri de comunism acolo. Și au zis: „Lasă-l pe nebun să-și facă mendrele”. Până când comunismul nu a mai fost sigur... Acum nu știu cât de importantă mai e România pentru americani. Asta e senzația, per ansamblu.

- Ce le-ați transmite unor români care vor să se mute aici?
- În primul rând, sunt bineveniți. Orice om e liber să-și aleagă unde vrea să trăiască. Eu sunt american, dar tot românește trăiesc, tot românește simt. E o întâmplare că trăiesc aici. Engleza e în continuare o limbă străină. E greu aici, dar există șanse. Mai mari decât în România, mai mari decât în alte părți. Încă.

Am prins perioada de „Showtime” a celor de la LA Lakers, cu Magic Johnson, Kareem Abdul-Jabbar și Michael Cooper. Cu ultimul m-am și văzut recent, la un eveniment în care a fost omagiat Al Franken. Era spectaculos acel baschet. În acele vremuri, rivalitatea Johnson – Bird a dominat baschetul. Cred că 4-5 ani nu am ratat niciun meci.

- Vladimir Moraru