A ajuns și Lamine Yamal la Mondial

Ei bine, a ajuns și Spania la Mondial! Scuzați întârzierea, ar fi trebuit să spună campionii Europei, care au lichidat Arabia Saudită într-un sfert de ceas, în prima repriză, permințându-i și lui Lamine Yamal să-și facă debutul pe lista marcatorilor acestui turneu final.

Una pe care se aflau cam toți „balaurii” acestei ediții, mai puțin el și Cristiano, de la care în continuare așteptăm vești. Cu ocazia asta, Lamine i-a luat fața lui Messi într-o ierarhie ce în principiu nu folosește la nimic, dar ar putea să ajute la ego-ul starului de la Barcelona. Ăsta e un subiect la care o să revin un pic mai jos, recordul cu pricina, ca să nu uităm de el, este al vârstei la care cei doi au spart gheța în materie de goluri la un Mondial: Messi la 18 ani și 357 de zile, Lamine la 18 ani și 343.

Spania, iar aici îl includ și pe selecționerul De la Fuente, a priceput după remiza cu „capetele verzi” că la un turneu final principala condiție pentru a câștiga un meci, mai ales primul, e să ai toate gândurile îndreptate spre el, nu să crezi că totul se rezolvă grație poziționării (mai binei zis diferenței de poziționare) din ierarhia FIFA.

Cam asta a fost Spania în primul joc, o echipă ce a crezut că victoria va veni „by default”, că doar n-o fi mai bună o insuliță ce și-a căutat selecționabili pe Linkedin decât ditamai campioana Europei, cu toate starurile sale.

A fost o liniște în primul joc al Spaniei încât te întrebai dacă oamenii ăia chiar știu că e o partidă oficială, nu un „amical”. Inclusiv De la Fuente sau mai ales el, cu găselnițele din primul „11”, cu schimbările ciudate și mai ales târzii (n-am să pricep niciodată cum poate modifica dinamica unei partide un jucător introdus în minutul 87 când ai nevoie de gol, nu când trebuie să aperi un rezultat) și cu aparenta convingere că mingea aia trebuie să intre o dată și-odată în poartă.

N-a intrat atunci, dar poate că a fost mai bine, căci asta a trezit la realitate vestiarul, ce a înțeles pesemne că farmecul unei cupe mondiale vine și din capacitatea de autodepășire a unor selecționate cotate apriori cu zero șanse.

Cu Arabia Saudită, Spania a arătat ca o echipă de adulți, cu atitudinea potrivită și cu formula de joc potrivită. Însă de aici până a ne repezi să spunem că Spania și-a recăpătat statutul de principală favorită e o mică distanță. La fel cum a fost exagerat gândul că „La Roja” ar putea fi dezamăgirea turneului, tot așa e și impresia că Mondialul e deja câștigat.

Spania are foarte buni jucători, dar azi nu lasă impresia că ar porni favorită într-un duel cu Franța, Anglia, Argentina, chiar și Germania. Raportându-ne la prestațile de la European, impresia rămâne, ba chiar e și mai distorsionată. Însă aici e și o ușoară capacană, căci acum doi ani, în Germania, spaniolii erau priviți cu un soi de curiozitate, pornind de la tinerețea unor jucători, în vreme ce acum perspectivele s-au schimbat, iar analizele tind să devină mult mai profunde.

Ego-ul unui lider de 18 ani

Și-ajungem acum la Lamine Yamal. Care e, în mod evident, superstarul echipei. Vorbim de Spania lui Yamal așa cum vorbim de Anglia lui Kane, Franța lui Kylian, Brazilia lui Vini sau Argentina lui Messi.

Portugalia am omis-o deocamdată din înșiruire, căci nu-s convins că mai e a lui Cristiano, mai e nevoie de timp suplimentar ca să ne lămurim. Să ajungi la 18 ani farul călăuzitor al unui selecționate ca Spania, campioană continentală și principală favorită înaintea Mondialului, e cât se poate de măgulitor, dar și un pic periculos. Spania se mișcă-n ritmul lui Lamine, asta e clar, simpla lui prezență condiționează jocul echipei și intimidează adversarii, însă el tot 18 ani are.

Când a dat primul lui gol la un Mondial, vezi mai sus, Messi nu era liderul Argentinei, ba chiar prezența lui în formulele lui Jose Peckerman, selecționerul de-atunci, a fost mai degrabă meteorică, asta și din cauza unui sezon cu multe accidentări (ratase inclusiv finala Champions League de la Paris câștigată de Barcelona). Lamine visează la Balonul de Aur și știe că doar titlul mondial i-l poate aduce, pericolul e însă ca tocmai această dorință să devină păguboasă.

Ar mai fi și ideea de ego. Conform lui Freud, ego-ul este „partea conștientă și rațională a personalității”. Ar trebui, tot conform lui Freud să aibă rolul de mediator, „căutând să echilibreze dorințele impulsive cu normele și constrângerile morale”. La 18 ani, hai să zicem 19 că tot aia e, marele pericol este ca ego-ul să se transforme în ego-ism, ceea ce ar face ca atmosfera din lot, elementul fundamental al succesului din 2024, să aibă un pic de suferit, fiindcă vecini de vestiar sunt și băieți ce se apropie de 30 de ani, unii având chiar mai mult. Aici e, cred, marea provocare a lui De la Fuente.

În ceea ce-l privește, Lamine n-a dat semne în sezonul încheiat că ar putea fi cucerit de vanitate. Echipa națională e un pic diferită însă de cea de club. Totuși, dacă e să ne luăm după un interviu dat celor de la „El Pais” cu câteva zile înaintea primului meci, Lamine însuși a părut conștient de acest pericol, spunând că la el vorba de motivație suplimentară și de „divertir”. Ceea ce pentru vârsta lui e absolut normal. Iar autorul acelui interviu a găsit și definiția perfectă: „ego-ul recreativ”.

Dacă și-l folosește ca o motivație, atunci, da, Spania e principala favorită a acestui Mondial, dacă se lasă dus de valul isteriei colective („Es el rey de Espana!” a zis comentatorul, foarte cunoscut de altfel, al unui post de radio după primul gol de duminică seară) e o problemă, căci asumarea importanței pe care viața ți-o acordă la un moment dat e un test dificil și pentru cei ce se apropie de 50 de ani, ce ajung să se creadă superiori, fără de fapt să fie.

Iar în fotbal, la fel cum de la ego la egoism e o distanță scurtă, cam la fel e și de la euforie la isterie!