Masca, lacrimile și mingea care nu avea voie să cadă » Son Heung-min, povestea căpitanului mai mare decât Coreea

În 2014, era copilul trimis să învețe brutal ce înseamnă realitatea. În 2018, era vedeta care plângea după eliminare și apoi marca împotriva Germaniei, într-una dintre cele mai mari răsturnări simbolice ale Cupei Mondiale moderne. În 2022, era căpitanul cu fața ruptă, masca neagră și privirea unui om care nu venise în Qatar ca să fie protejat, ci ca să-și ducă poporul încă o dată până la limita posibilului.

Povestea lui Son la Cupa Mondială nu are coroana perfectă a marilor campioni, pentru că nu are nici titlu, nici finală, nici acel turneu în care lumea întreagă să se fi oprit exclusiv în fața lui. Are însă altceva, poate mai greu de purtat: imaginea unui fotbalist care a devenit mai mare decât rezultatele naționalei sale, dar care a refuzat mereu să se poarte ca și cum ar fi fost deasupra ei.

Pentru Coreea de Sud, Son nu este doar cel mai bun jucător al generației, ci dovada că un fotbalist asiatic poate intra în centrul scenei europene fără să-și lase în urmă țara, familia, disciplina, vinovăția, durerea și acel fel de modestie aproape imposibil de înțeles într-o industrie care premiază ego-ul înaintea sacrificiului.

Pus 4 ore să țină pe picior: „Podeaua era roșie, vedeam mingea de trei ori”

Tatăl lui, Son Woong-jung, fost fotbalist profesionist a cărui carieră fusese scurtată de accidentări, nu a vrut să-și transforme fiul într-un copil-minune de academie, crescut în competiții premature și ars de presiune înainte să învețe să atingă mingea. A ales un drum mai dur și mai ciudat: ani întregi fără meciuri oficiale, fără obsesia scorului, fără aplauze ieftine, doar tehnică, repetiție și control.

Într-un interviu pentru The Guardian, Son a povestit un episod șocant: tatăl îl punea să țină mingea pe picior timp de patru ore: „Da, patru ore, nu e o figură de stil. După o vreme, podeaua părea roșie, iar în loc de o minge vedeam trei!”, explica fotbalistul.

Figura tatălui rămâne imposibil de separat de Son, dar trebuie privită fără romantism simplu. Son Woong-jung a construit un fotbalist extraordinar, însă metodele lui au fost dure, uneori extreme, iar propria academie a ajuns mai târziu în centrul unor acuzații de abuz și bullying.

Controlul său tehnic, ambidextria, capacitatea de a lua decizii la viteză mare, rezistența emoțională, toate au rădăcini în acea copilărie în care mingea nu avea voie să cadă și în care tatăl nu părea dispus să confunde iubirea cu indulgența.

Inimia lui Tottenham

Când Son a ajuns la Tottenham, în vara lui 2015, nu venea ca o certitudine, ci ca o promisiune scumpă și ușor greu de încadrat. Premier League mai văzuse jucători asiatici buni, chiar foarte buni!, dar nu mai văzuse un atacant asiatic tratat, sezon după sezon, ca piesă centrală într-un club cu ambiții de Champions League, într-un campionat care consumă repede fotbaliștii dacă nu-i simte imediat pregătiți pentru ritm, contact, cinism și presiune.

Son venea de la Bayer Leverkusen cu o lumină specială în joc. Primul sezon a fost dificil, până într-acolo încât Son a fost aproape de plecare. A rămas, iar decizia aceea a schimbat nu doar cariera lui, ci și o parte din istoria recentă a lui Spurs. Pentru că din acel moment, Son nu a mai fost transferul care trebuia justificat, ci fotbalistul care, treptat, a început să justifice tot proiectul.

Relația cu Harry Kane este probabil cea mai importantă parte fotbalistică a poveștii lui Son la Tottenham. Cei doi au devenit unul dintre cele mai eficiente cupluri ofensive din istoria Premier League, nu pentru că semănau, ci pentru că se completau aproape perfect.

Sezonul 2021-2022 a fost consacrarea individuală. Son a devenit golgheterul Premier League, la egalitate cu Mohamed Salah, și a făcut-o fără penalty-uri, ceea ce a dat performanței o greutate suplimentară. Pentru Tottenham, era dovada că nu avea doar un jucător spectaculos, ci un marcator de elită. Pentru fotbalul asiatic, era ceva și mai mare: primul asiatic ajuns golgheter în Premier League.

Chiar dacă s-a aflat la ultimul Mondial, Son nu pleacă din poveste ca un om învins, ci ca simbolul unei generații care a dus Coreea de Sud mai aproape de centrul fotbalului mare.