)
Articol de Andrei Niculescu - Publicat luni, 06 iulie 2026, 13:08 / Actualizat luni, 06 iulie 2026 13:09
Brazilia n-a învins niciodată Norvegia. Brazilia n-a trecut, din 2002 încoace, de nicio selecționată europeană pe care a întâlnit-o într-o fază eliminatorie. Erau două din statisticile de dinaintea acestui Brazilia - Norvegia care a adus după sine încă o eliminare prematură pentru „Selecao”. Se tot spune că statisticile nu aduc prea multă lumină în istoria unei partide, însă câteodată mai trebuie să te iei și după ele. Fiindcă nu întotdeauna sunt coincidențe.
Dar nu despre Brazilia aș vrea să vorbesc azi. Am făcut-o tot aici, după remiza cu Maroc, când observam că Brazilia traversează o criză de identitate și de talente totuși inexplicabilă pentru o țară care pretinde că a inventat „jogo bonito”.
Prea multe în plus n-am de adăugat, poate doar să reiau fraza cu care am încheiat acel text, „până acum, ne întrebam cum rezolvă Brazilia momentele când nu are mingea, mai nou, ne întrebăm cum le rezolvă pe cele când o are”, căci mi se pare că se potrivește perfect și-n noul context. De la Brazilia nu ne așteptăm să se apere ca Paraguay, dar în niciun caz nu ne așteptam să producă mai puțin fotbal ca Insulele Capului Verde. Mai ales că vorbesc aceeași limbă.
Iar acum, odată ajunși aici, e cazul să vorbim despre Neymar. La beregata căruia a sărit toată lumea pentru felul în care s-a manifestat după transformarea penalty-ului care n-a mai contat în ecuația partidei. Poate că a fost exaltat, poate că a fost exagerat, dar e clar că a fost extrem de frustrat.
Nyland îi aruncase în față, cu siguranța celui care avea un avantaj, „Yo te lo paro”, „o să ți-o apăr”, iar mie mi s-a părut că reacția ulterioară față de portarul norvegian a fost ceva de genul: „dacă băteam eu în prima repriză nu mai erai tu așa de țanțoș”. Ceea ce e corect, fiindcă acel moment, al ratării lui Bruno Guimaraes, poate că a fost cel care a decis soarta partidei. N-avem cum să facem o certitudine din asta, dar ne putem imagina cum s-ar fi jucat ulterior, la 1-0 pentru Brazilia. Inclusiv cu Neymar pe teren.
Și-acum revin la el. Fiindcă mi se pare că merită măcar o reverență, acum că a ajuns la capăt de drum.
Am dat din întâmplare, printre multele păreri cu care suntem invadați în această perioadă, peste o caracterizare ce mie mi se pare perfectă în simplitatea ei, căci nu e nimic metaforic aici, e mai degrabă o adaptare la realitățile zilelor noastre: „când te uiți la Haaland e ca și cum ai întreba despre fotbal pe ChatGPT, când te uiți la Neymar e ca și cum l-ai întreba pe bunicul tău”. Excepțional, nu credeți?
Zona înjurăturilor adresate lui Neymar e deja deschisă. Fiecare se poate exprima după cum dorește, după cum a fost educat și după cum îl duce capul. Neymar poate fi catalogat în fel și chip, poate fi judecat în diverse moduri, poate fi criticat pe o scară a asprimii de la 1 la 10 aproape de maxim. Dar nu poate fi negat. De la Ronaldinho încoace, fotbalul nu a avut un personaj care să definească acest concept de „jogo bonito” așa cum a fost Neymar.
Acel fotbal cu zâmbetul pe buze dus la perfecțiune de „dințos” a fost continuat de „Ney” așa cum a putut el să-l înțeleagă și să-l integreze într-un stil de viață corect și coerent, fără de care, pare-se, nu poți avea succes azi. Lui Neymar i-a plăcut fotbalul și i-a plăcut viața, dar cine suntem noi să-l condamnăm pentru asta și cum putem să pretindem că noi n-am fi făcut la fel dacă am fi primit ceea ce el a primit.
Peste ani, atunci când fotbalul va fi al ”cyborg”-ilor de tip Haaland și poveștile bunicilor vor fi înlocuite de cine știe ce „Claude”, ne vom aminti cu nostalgie de Neymar, așa cum o facem astăzi atunci când vorbim de George Best, de Gascoigne, de Cantona, evident de Maradona. Neymar a fost în ultimii ani fotbalul la care ne plăcea să ne uităm, nu însă și fotbalul câștigător, ceea ce a fost marea lui problemă.
Faptul că a iubit și iubește acest sport e scos în evidență de lacrimile de după eșecul cu Norvegia. Și n-au fost singurele momente când l-am văzut pe mereu amatorul de distracții plângând. Lacrimile astea vin din suflet, el nu e actor să plângă la comandă, se spune că atunci când plângi după ceva chiar au existat sentimente la mijloc. În ceea ce-l privește, o să rămână mereu acele semne de întrebare ce l-au însoțit după plecarea de la Barcelona. De fapt, acea întrebare: „Ce-ar fi fost dacă?”. Din păcate, răspunsul n-o să-l poată da nici măcar ChatGPT.
Astăzi, Neymar iese din scenă. N-o face pe ușa din față. Dar să te bucuri că o face pe ușa din dos înseamnă că iubești doar fotbalul celor care câștigă. Acest Mondial va fi ultimul și pentru Messi și pentru Cristiano Ronaldo. Cei doi titani, la masa cărora și-a dorit atât de mult să se așeze și ”Ney”. Însă, hai să fim sinceri, dacă ar fi să ieșim în parc să jucăm un fotbal cu prietenii, parcă am vrea să fim Neymar, nu credeți?
P.S. „Eu nu am avut un tată, am avut un impresar”, a spus odată, într-un moment de maximă sinceritate, Neymar. Asta explică multe, nu credeți?
