Ce ar putea face Claudiu Niculescu

Claudiu Niculescu a spus la Voyo o frază adevărată şi, pentru unii, dureroasă.

În 15 ani de antrenorat, niciun jucător nu l-a oprit după antrenament să-l întrebe cum bătea loviturile libere. Concluzia lui: a dispărut pasiunea.

Are dreptate. Doar că merită să ne întrebăm unde s-a dus.

Mingea avea un singur rival

Pentru generația lui Niculescu, copilăria avea puține uși. O minge, un zid de bloc, o poartă desenată cu cretă, un singur program plictisitor la televizor. Fotbalul nu era doar o pasiune. Era, de multe ori, singura distracție la îndemână. O ştiu şi eu, am trăit aceleaşi vremuri.

Azi, mingea are un milion de rivali. Telefonul, TikTok, jocurile, serialele, notificările. Unele sunt bune, altele nu, dar toate cer același lucru: timp și atenție.

Un studiu Common Sense Media din 2021 arăta că adolescenții americani între 13 și 18 ani petrec în medie 8 ore și 39 de minute pe zi în fața ecranelor, doar pentru divertisment. Datele sunt din SUA, dar oricine are un copil în România știe că nu suntem departe. Iar astăzi, statisticile sunt, mai mult ca sigur, și mai drastice.

Pasiunea n-a murit. S-a fărâmițat. Se împarte acum în zeci de bucăți mici.

Creierul alege drumul cel mai scurt

Neuroștiința explică de ce e o luptă inegală. Creierul e construit să caute recompensa cu efortul cel mai mic. Dopamina nu e „hormonul plăcerii”, cum se spune, ci mai degrabă al dorinței și al așteptării.

Psihiatra Anna Lembke, de la Stanford, descrie în „Dopamine Nation” cum plăcerile ușoare și repetate ridică pragul: după o seară de scroll, tot ce cere efort pare fad.

Puneți în balanță. O lovitură liberă bună înseamnă mii de execuții, zile întregi în care mingea se duce în zid, o recompensă care vine peste luni. Un clip îți dă recompensa în 15 secunde. În competiția asta, zidul de la antrenament pierde aproape mereu.

Așa că fotbalistul de 24 de ani care nu-l întreabă nimic pe Niculescu nu e doar leneș. E un om a cărui atenție a fost cumpărată de alții, cu mult înainte să ajungă la antrenament.

Diagnosticul nu e tratament

Aici e însă capcana. Să constați că pasiunea a dispărut e doar jumătate din treabă.

Psihologia are un nume pentru reflexul de a căuta cauzele în afara noastră: „locus of control” extern, concept descris de Julian Rotter în anii '60.

Iar creierul, cu reflexul lui de a vedea mai repede ce lipsește decât ce construim, observă mai repede ce nu fac alții decât ce am putea face noi. E comod să vezi ce lipsește din vestiar. E incomod să te întrebi ce ai pus tu acolo.

Marii antrenori n-au așteptat ca lumea să se schimbe în favoarea lor.

Cum fac alţii

Pep Guardiola a intrat într-o zi în sala de masaj de la Manchester City și a văzut un jucător cu ochii în telefon. Nu a ținut o predică despre generația pierdută. A tăiat internetul în vestiar, în sala de masaj și la piscină.

A explicat că nu-i place ca fizioterapeutul să muncească în timp ce jucătorul scrie mesaje, iar ziua are destule ore pentru telefon. Explicația lui a fost simplă: „Înainte citeam cărți, acum e computerul.”

Nu a negat realitatea. A apărat spațiul în care jucătorii vorbesc între ei.

Luis Enrique, care a dus PSG la două Ligi ale Campionilor consecutive, nu s-a mulțumit să constate că Mbappé nu presează.

L-a luat deoparte și i-a spus că talentul nu-i ajunge: liderul adevărat ajută echipa în tot ce contează, și în zilele fără gol.

Cele două feţe ale lui „stai și așteaptă”

Niculescu are dreptate despre stângul „pentru urcat în tramvai”, despre forță, despre infrastructură. Dar are și el o Academie. Acolo, concurentul lui nu e altă academie. E telefonul din geanta fiecărui copil.

Lupta asta nu se câștigă cu reproșuri. Se câștigă făcând lovitura liberă mai interesantă decât un reel. Cu provocări, cu ținte agățate în vinclu, cu clasamente, cu filmări pe care copiii să le arate mândri prietenilor.

Și, mai ales, cu un om care rămâne un sfert de oră după antrenament, pune mingea jos și spune: „Vino să-ți arăt ceva.”

Pasiunea nu se transmite prin circulară. Se ia de la cineva care o are.

La loviturile libere, Lunetistul câștiga pentru că aştepta ca portarul să plece primul. În meseria de antrenor e invers: pierde cel care stă și așteaptă.