Articol de Ionuţ Iordache - Publicat duminica, 20 septembrie 2026 15:21 / Actualizat duminica, 20 septembrie 2026 16:31
O radiografie a momentului în care fotbalul s-a schimbat, iar milioanele de euro au devenit doar o iluzie a controlului
În toate declarațiile sale aiuritoare și grandomane, Gigi Becali a spus și un mare adevăr: „Probabil că era mea nu mai este. Poate nu mai sunt pentru timpurile astea. Oamenii lucrează cu tehnologii, eu probabil sunt demodat. Atunci, lasă-te, vezi-ți de treaba ta și lasă tineretul să facă".
Cel mai longeviv patron din România își dă seama pe zi ce trece că puterea sa scade. Deocamdată îi e greu să accepte pe de-a-ntregul — folosește încă cuvinte precum probabil sau poate.
Iar ultimul exemplu nu e înfrângerea rușinoasă de la Craiova, 0-5, ci un alt detaliu povestit chiar de el. Mirel Rădoi, prieten și naș, nu îi mai răspunde la telefon. Nici nu sună înapoi.
Acesta e momentul. Telefonul care sună în gol. Pentru că puterea nu dispare printr-o înfrângere. Dispare atunci când oamenilor nu le mai e frică să nu-ți răspundă.
De ce râde toată lumea de FCSB: mecanicul placat peste viu
Scriitorul și filosoful Henri Bergson a scris acum mai bine de un secol un eseu despre râs care explică mai bine decât orice analiză tactică ce se întâmplă la FCSB.
Comicul, spunea el, apare atunci când peste ceva viu se suprapune ceva mecanic. Râdem de omul care cade pe stradă nu pentru că îi dorim răul, ci pentru că, o clipă, a încetat să se adapteze la teren. A continuat să meargă exact la fel, deși trotuarul se schimbase.
FCSB nu e comică pentru că pierde. Sâmbătă, campioana Turciei a pierdut cu 0-4 în fața lui Trabzonspor. În aceeași zi, campioana Angliei a pierdut cu 0-3 la Brighton. Nimeni nu râde de Galatasaray și de Arsenal.
FCSB devine comică pentru că pierde la fel, iar scenariul de după e mereu același: 1-2 cu Inter Escaldes, 1-2 cu Shkendija, 1-4 cu Dinamo Zagreb, 1-4 cu CFR Cluj, 1-4 cu Auda, 0-5 cu Craiova. Doar câteva înfrângeri care îmi vin în minte fără să caut pe Google.
Aceeași secvență: înfrângere, vinovat găsit în 40 de minute la televizor, antrenor schimbat, primul 11 anunțat public de la Pipera, promisiunea unei reveniri, un transfer respins pentru că „nu e valoare", apoi iar de la capăt.
Așa au ajuns toți să râdă de FCSB, de Gigi Becali și de Mihai Stoica.
De ce nu mai funcționează metoda Becali în 2026
Metoda FCSB a fost, ani la rând, superioară pieței. Un singur decident, viteză de reacție imensă, zero comitete, zero ședințe, cumperi ieftin din campionat, vinzi scump afară, pui presiune publică pe arbitri, pe jucători, pe adversari.
Într-o piață lentă, artizanală, în care celelalalte cluburi se conduceau cu la fel de multă improvizație, dar cu mai puțini bani, centralizarea totală era un avantaj competitiv real. Nu o glumă. Un avantaj.
Dar lumea s-a schimbat chiar și în România. Stilul arhaic cu care a avut succes acest club nu mai valorează nimic în 2026.
Specialiștii în management numesc acest fenomen capcana competenței. O organizație învață o metodă care funcționează, o rafinează, devine foarte bună la ea — și exact de-aia n-o mai poate abandona. Succesul nu te învață să te adaptezi. Te învață să repeți.
Ce au făcut bine Craiova, Rapid și Dinamo
Craiova, Rapid și Dinamo au înțeles asta, de aceea azi o înving pe FCSB pe unde o prind, deși au salarii și bugete inferioare.
Cluburile acestea au departamente de scouting și de date, au academii care produc, au antrenori cărora li se permite să antreneze mai mult de un sezon, au structuri care supraviețuiesc plecării unui om.
Nu e vorba de niște revoluționari. E vorba de lucruri banale, făcute constant.
Zgomotul disperării
Acum vine partea grea pentru Gigi Becali.
Există o regulă de bază a autorității: agresivitatea verbală nu e forma maximă a puterii, ci simptomul dispariției ei. Unde puterea reală e intactă, nu e nevoie de gesturi mari. Gesticulația apare exact când autoritatea începe să se scurgă. Cu cât ești mai puțin ascultat, cu atât vorbești mai tare.
Psihologia ne explică destul de clar ce se întâmplă cu oamenii a căror convingere e infirmată de realitate: adesea, credința lor nu slăbește, ci se întărește.
E mai ieftin, psihic, să explici eșecul prin trădare, ghinion, arbitraj, blestem, decât să accepți că harta ta a lumii s-a demodat. Apare o escaladare a angajamentului: cu cât ai investit mai mult într-o direcție greșită, cu atât e mai probabil să mai bagi o tranșă în ea, în loc să te oprești.
Ceva de genul: „E posibil să băgăm 15 milioane de euro, să iau 3-4 jucători".
Milioanele acelea nu mai sunt un semn de forță. Sunt unul de disperare, bine îmbrăcată.
E acea tensiune specifică momentului în care un om nu mai poate crește: trebuie să decidă dacă recunoaște ce a construit și lasă pe altul, sau se agață de putere. Cel care se agață nu devine doar mai rigid. Devine mai zgomotos. Și, pentru cei din jur, mai amuzant.
E felul în care îmbătrânesc majoritatea autorităților. Inclusiv ale noastre.
E valabil peste tot
Există în țara asta ministere care aplică soluții de acum două decenii, partide care se miră că nu mai prinde discursul din 2016, profesori care predau aceeași lecție din caietul îngălbenit, părinți care educă un copil de 2026 cu metoda cu care au fost crescuți în 1994.
Există și o presă sportivă — a noastră — care repetă de cincisprezece ani aceleași formule: titlul-șoc, scandalul reîncălzit, transcrierea declarațiilor de la televizor.
Publicul s-a mutat, s-a fragmentat, a devenit mai bine informat și infinit mai puțin răbdător, iar noi am dat mai tare la volum în loc să schimbăm postul.
Sunt zile în care facem exact ce îi reproșăm lui FCSB: ne bazăm pe o autoritate câștigată în trecut.
Și există, în fiecare dintre noi, un moment — de obicei pe la 45 de ani — în care începem să facem la serviciu exact ce ne-a ieșit la 32 și ne întrebăm sincer de ce nu mai iese.
Gogol a pus asta pe scenă, în finalul „Revizorului", cu o replică aruncată în sală: De cine râdeți? De voi înșivă râdeți.
Ce costă, de fapt, adaptarea
Ce ar putea face Gigi Becali de acum încolo se știe și nu e complicat: un director sportiv cu putere reală de decizie, un antrenor lăsat în pace doi ani, o academie finanțată ca un departament, nu ca o obligație de licențiere. Toată lumea știe asta. Se scrie de cinci ani.
Problema e că nu e o chestiune de bani. Gigi Becali are bani. E o chestiune de identitate. A recunoaște că metoda nu mai funcționează înseamnă a recunoaște că tu, cel care ai avut dreptate împotriva tuturor, nu mai ai.
Iar asta e cea mai scumpă plată din lume. Freud spunea, în „Doliu și melancolie", că pierderea pe care n-o poți jeli deschis se întoarce înăuntru și mănâncă.
Un club nu poate ține doliu după propria epocă. Așa că repetă gesturile epocii, mai apăsat, mai des, mai zgomotos.
Lumea se mișcă mai repede decât reflexele noastre
Uitați-vă la discursul lui Mihai Stoica din ultimul timp. El nu mai vorbește despre ce face în 2026, vorbește din amintiri: câte calificări are în cupele europene, pe câți jucători tineri i-a ajutat în carieră, câte trofee a câștigat.
Vine o zi, pentru absolut oricine, în care lumea se mișcă mai repede decât reflexele tale. Cinismul, în cazul ăsta, e ușor. Râsul e gratis.
Doar că râsul de sâmbătă seară e o informație, nu o victorie. Ne spune că mecanismul funcționează — și că funcționează la fel pentru toată lumea.
Inclusiv pentru cel care a scris acest text.
Later edit: La câteva minute după publicarea acestui editorial, Gigi Becali a spus că l-a numit antrenor pe Laurențiu Reghecampf. Adică vrea rezultate în 2026 cu soluții din 2014.
Ai o informație? Scrie-ne pe [email protected]! Gazeta își protejează întotdeauna sursele.
