Real după Atletico, precum FCSB după Auda

Nu mai trebuie să adaug că sunt fan Real Madrid. Declarat asumat, cu sute de meciuri ale „albilor” văzute cap-coadă. Nu din contemporaneitate, nici din epoca „galactică”. De foarte demult! De pe vremea când septuagenarii de astăzi, Del Bosque și Santillana, încă jucau, adică de vreo jumătate de veac. Tocmai de aceea gustul amar de după eșecul de duminică, 1-2 în fața lui Atletico, e greu de înlăturat...

Două eliminări?

Imediat după derbyul de pe Metropolitano, Ituralde Gonzalez, fostul mare cavaler al fluierului de acum vreo două decenii, astăzi principalul expert spaniol în materie de arbitraj, a declarat că Atletico trebuia să primească două cartonașe roșii în prima repriză.

Primul, când „blândul, gentilul, pașnicul și diafanul” (toate adjectivele încap într-o singură pereche de ghilimele) Cuti Romero i-a pus talpa pe genunchi lui Bellingham și a primit doar galben. Al doilea, când coreeanul Lee Kang-In l-a călcat urât de tot pe gleznă pe Fede Valverde și n-a primit niciun fel de cartonaș.

Cu cea de-a doua eliminare sunt absolut de acord. Nu și cu prima, unde intrarea argentinianului n-a avut intensitate, „galbenul” părând suficient. Totul pe fondul unui arbitraj eufmistic spus confuz al lui Ortiz Arias, un fel de Istvan Kovacs în zi slabă.

Răcnetul „Specialului”

După meci Mourinho a făcut prăpăd. „Grețos! La Liga e plină de rahat! Oare Negreira e pe-aici?”. Pentru „The Special One”, la capătul acestui derby, arbitrajul era singurul subiect.

Cu eterna trimitere la Negreira, complice cu Barcelona pe vremuri, însă astăzi doar un octogenar ieșit demult din circuit. Așadar, în opinia lui Mou, Real a pierdut meciul din cauza arbitrajului.

Inferioritate clară!

Oare? Cifrele spun cu totul altceva. 12-6 la șuturi (7-3 pe poartă), 65%-35% posesie, 618-398 la pase, toate în favoarea lui Atletico.

E adevărat, Realul a evoluat aproape o repriză cu om în minus (eliminarea lui Hujisen e perfect justificată), dar de regulă o echipă care e condusă din minutul 53 (cel al deschiderii scorului pentru Atletico) până în minutul 90+7 (cel al fluierului final) are ea inițiativa (concretizată prin posesie, pase, șuturi), mai ales când ea se numește Real Madrid.

Ceea ce nu s-a întâmplat pe Metropolitano, Atletico dominând copios, având multe ocazii, Courtois salvând minge după minge. Scorul de 2-1 e cu totul decent și blând, diferența a fost mult mai mare.

E mai comod să vorbești de arbitraj

Probabil că în vestiarul Realului se va discuta multă vreme de prestația lui Ortiz Arias și a celor din camera VAR, care au tăcut la intrarea coreeanului și au corectat „galbenul” lui Huijsen în „roșu”. Dar de cifrele dezastruase ale statisticii meciului vorbește cineva? De prestația lamentabilă a „albilor”?

De figurația pe care au făcut-o Bellingham și Mbappe? De scoaterea lui Vinicius la 0-1, în minutul 55? Cu cine ar fi vrut Mourinho să egaleze dacă a decis să-l scoată pe Vini?

Povestea cu cele șapte penalty-uri

În urmă cu aproape două luni cam la fel ca și vocile Realului sunau și glasurile celor de la FCSB (scuzați comparația, dar măcar la nivelul decibelilor cele două entități pot aparține aceleiași planete...). După 1-4 în Letonia și 3-7 „aggregate” cu amărăștenii de la Auda, eșec echivalent cu părăsirea de către roș-albaștrii a scenei europene, reacțiile erau în celași registru.

Că pe ansamblul dublei manșe FCSB ar fi fost văduvită ba de trei penaltyuri, ba de cinci, ba chiar de șapte. Orice discuție despre prestația lamentabilă, mai ales cea din returul de la Riga, era estompată de diluviul verbal la adresa arbitrajului.

Cam de-atunci încoace, jocul FCSB-ului s-a dus de râpă, pentru că oficialii vedeau altceva decât ar fi trebuit să vadă, scoteau în evidență nu problema reală a echipei, ci una falsă. Nici atunci la FCSB, nici acum la Real, cauza înfrângerii n-a fost arbitrajul, ci jocul mizerabil atât al unora, cât și al celorlalți.