)
Articol de Andrei Niculescu - Publicat joi, 24 septembrie 2026, 14:13 / Actualizat joi, 24 septembrie 2026 14:29
Se întorc echipele naționale în prim-planul fotbalistic, după săptămânile post Mondial, în care cluburile au fost în centrul atenției. Nu-i neapărat un motiv de bucurie pentru un fan obișnuit cu emoțiile duelurilor din fiecare campionat și aproape din fiecare zi, dar nici un motiv de plictiseală n-ar trebui să fie.
Vorbim totuși de sentimentul patriotic ce ar fi normal să apară în aceste circumstanțe, dincolo de alte aspecte ce țin de apartenența la culorile unei ”naționale”.
Nu știu dacă doar mie mi se pare, dar spre deosebire de alți ani, când totul funcționa ”by default”, de data asta nivelul de interes e sporit de numele mari și foarte mari ce revin în circuit odată cu partidele inter-țări.
Și nu mă refer aici la jucători, căci cu ei suntem obișnuiți, ci la unii tehnicieni ce dispăruseră în ultima vreme din peisaj. Și cărora chiar le simțeam lipsa. Jurgen Klopp și Zidane, în primul rând, oameni cu performanțe fantastice, dar și cu carismă remarcabilă. L-aș adăuga aici pe Xavi, imens fotbalist, dar un antrenor abia la început, pentru care drumul s-a oprit brusc, din motive de ”timing”.
L-aș pune aici și pe Mancini, l-aș pune și Jorge Jesus, l-aș pune inclusiv pe Patrick Vieira, instalat la cârma reprezentativei Senegalului, o forță a continentului african. În afara lui Mancini, al cărui trecut e cunoscut, toți ceilalți îmbracă pentru prima dată costumul de selecționer. Cu toate dificultățile derivate din acest pas ce pare ușor, dar cu siguranță nu e. Și, nu în cele din urmă, l-aș pune pe lista asta și pe Gică Hagi.
Va fi interesant să-i vedem pe toți aceștia (mai puțin Mancini, să admitem) cum se vor descurca. Obișnuiți cu munca de zi cu zi la cluburi, cu cicluri de antrenamente săptămânale, cu ore de tactică și joc pozițional, sunt puși acum într-o situație un pic diferită.
La echipele naționale, timpul nu e un aliat, automatismele se construiesc mai greu, iar atmosfera din vestiar e mai importantă uneori decât traseele de joc. Așa se explică uneori convocarea unor nume puțin sprijinite de statistici, dar puternice în contextul grupului. Într-un fel, noul format al Ligii Națiunilor, cu aceste 3 săptămâni petrecute împreună, reprezintă o zdravănă mână de ajutor, totuși diferențele rămân considerabile.
Klopp și mesajul său patriotic
Înclin să cred că Jurgen Klopp e personajul ce ne-a lipsit cel mai mult. Și din punct de vedere fotbalistic, dar și al dialogurilor de dinainte și după meciuri. Germania avea nevoie de un nume greu ca să încerce să readucă echipa națională la înălțimea rivalelor tradiționale, Anglia, Franța, dar și Spania.
Din 2014 încoace, nemții n-au mai făcut nimic la turneele finale, iar asta n-are cum să mulțumească o națiune pentru care doar locul 1 contează și nu vorbim aici doar de sport. Klopp a început în forță, convocând 44 de jucători, în două grupuri diferite, inclusiv 16 nume ce se regăsesc în premieră pe listă. Un grup va bifa primele două meciuri, celălalt grup următoarele două.
Klopp n-a pierdut nici ocazia de a nuanța un mesaj adresat națiunii într-un moment în care contextul politic e destul de tulburat de ultimele alegeri regionale. ”Einer von 83 millionen”, ”unul din 83 de milioane” scria pe șapca pe care a purtat-o la prima sa conferință de presă ca selecționer ”in charge”. La care a vorbit de sentimentul de bucurie ce trebuie să predomine, dar și de șansa pe care oamenii o au trăind într-o țară precum Germania.
Fericirea lui Zidane
Zinedine Zidane a așteptat acest moment de când a plecat de la Real Madrid. I s-a promis scaunul lui Deschamps, doar că ”DD”-ul nu s-a lăsat dus, ba chiar a și fost însoțit de rezultate ce-i confirmau statutul. Momentul lui Zizou a venit acum, după două turnee finale în care ”cocoșii” n-au trecut de bariera semifinalelor și nici n-au izbutit să ofere un fotbal pe măsura numelor ce au compus prima reprezentativă de-a lungul acestor ani.
Obișnuiți cu fotbalul mai degrabă cenușiu al lui Deschamps, așteptăm cu toții să vedem ce va putea face Zidane, în dreptul căruia nu regăsim doar cele 3 trofee Champions League câștigate de manieră consecutivă cu Real Madrid, ci și o perioadă în care gruparea ”blanco” își dorea să domine și să aibă poesesia, nu să reacționeze pe contraatac, cum s-a întâmplat ulterior și cum se întâmplă inclusiv azi.
„Trăiesc în Spania de 25 de ani și știți bine cum se traduce asta”, le-a spus Zidane jurnaliștilor atunci când a fost prezentat oficial. „E 26 iulie 2026 cea mai importantă zi din cariera ta de antrenor?”, a fost el întrebat. „Oui!”, a răspuns, sec, precum cele două lovituri de cap ce au adus Franței titlul mondial în 1998, o reacție atât de rapidă încât orice referire la Champions League ar fi fost derizorie.
Atunci, în 1998, Zidane a adus fotbalul francez pe culmi, acum vrea s-o facă din nou, ca lider al unui grup de staruri prea mult dominate de ego-uri și prea atente la propria imagine. Astfel că, dincolo de inerentele schimbări în lotul convocat, căci niciun antrenor nou nu-și dorește să meargă fix pe linia celui de dinainte, prima decizie a lui Zizou a fost renunțarea la parada modei de la Clairefontaine, ce ocupa cam mult loc în gândurile celor selecționați.
Un lucru e cert, astăzi în vestiarul Franței nu există un ”cocoș” mai important decât Zidane. Deschamps a fost căpitanul acelei mari echipe, dar fără Zidane trofeele pe care le-a ridicat n-ar fi existat. Iar Mbappe, Dembele și ceilalți știu foarte bine asta.
Momentul lui Xavi
Și Xavi e la începutul unui nou drum. Intrat într-un nemeritat anonimat după plecarea de la Barcelona, fostul mijlocaș al catalanilor a ales Olanda, poate și pentru că a fost singura solicitare importantă care a venit pe adresa lui.
Am zis nemeritat fiindcă într-un fel așa e, totuși el a reușit să câștige un campionat și să readucă pe linia de plutire gruparea catalană, ce la momentul instalării lui nu prea mai avea fotbaliști, avea în schimb probleme din plin.
De persoana lui Xavi nu se leagă doar acel titlu, ci și nume precum Lamine Yamal, Cubarsi, Balde, Fermin, dar și Lewandowski, Kounde ori Christensen, cei din urmă acceptând propunerile venit dinspre ”Camp Nou” și pentru că numele lui Xavi era acolo, iar asta constituia mai mult decât o garanție a ambițiilor existente. Performanțele ulterioare din epoca Hansi Flick au făcut ca Xavi să fie uitat, însă nimic din ceea ce e azi n-ar fi fost posibil fără munca lui de ieri.
Și, apropo de Flick și de ”naționale”, cred că n-ați uitat că Hansi e singurul selecționer pe care, în toată istoria sa, Germania l-a demis, fix în mijlocul unor preliminarii!
Chiar Germania e primul adversar al lui Xavi-olandezul. Despre care Klopp, apropo de cât ne-au lipsit dialogurile cu el, glumea: „eu cunosc personal mai mulți jucători ai Olandei decât el”.
Louis van Gaal, cel ce l-a promovat pe Xavi la prima echipă a Barcelonei acum aproape 30 de ani, s-a arătat dispus să revină, însă federația și-a asumat acest risc și a mers pe mâna catalanului. Pentru care faptul că încă n-a reușit să învețe imnul Țărilor de Jos e cea mai mică problemă.
Discipol al lui Guardiola, deci într-un fel și al lui Cruyff, Xavi e într-un moment de cotitură al carierei, căci fotbalul cu care Barcelona a câștigat acel campionat sub comanda lui a avut puține legături cu stilul lui Pep și Johan.
Cercul lui Hagi
Îmi permit să termin cu Hagi. Pentru el, acea numire din 2001 pe banca ”tricolorilor” a fost un ”prea devreme” flagrant și, cred, destul de limpede. Închidem cu ocazia asta un cerc, fiindcă numele său a tot fost vehiculat în toată această perioadă.
Atunci, la acea blestemată ”dublă” cu Slovenia, Hagi a fost părăsit de tot norocul pe care l-a avut de partea lui atunci când era jucător. Am o convingere fermă, dacă România reușea atunci calificarea la Mondialul asiatic, drumul său ar fi fost cu totul altul în anii ce au urmat. Drumul său ca echipă națională, dar și drumul multor jucători, pentru care un turneu final la care se putea întâmpla orice putea deschide multe uși importante.
Evident și drumul lui Hagi ca antrenor, fiindcă acel eșec s-a păstrat ca un tatuaj imposibil de șters.
Spre deosebire de acele vremuri, Hagi are azi sub comandă un lot mult inferior. El încearcă să spună pe unde poate că valoare există, trebuie doar descoperită și șlefuită, iar discursul e absolut normal pentru cineva atât de ambițios ca el. Putea să se victimizeze, să caute alibiuri, dar n-a făcut-o, așa cum n-a făcut-o nici când era jucător.
S-a luat la trântă cu Maradona, de ce n-ar încerca să-i facă pe ”tricolori” se se ia și ei la trântă cu adversarii ce vor veni. Poate că ghinionul selecționerului Hagi s-a scufundat în noroiul de-atunci de pe „Ghencea”.
