)
Articol de Marius Mărgărit - Publicat marti, 06 octombrie 2026 20:08 / Actualizat miercuri, 07 octombrie 2026 09:34
Am așa un sentiment că iar ne-am păcălit cu acest 0-1 cu Suedia. Până și Gică Hagi a încercat să ne transmită mesajul ăsta, ca ia uite ce diferență a fost între ce se întâmplase în Polonia și cât de mult am progresat, în doar două zile, până la partida cu nordicii. Adică, stați liniștiți la locurile voastre, că nu e dracul chiar așa de negru și o să fie tot mai bine, ca mai rău decât zero oricum nu se prea poate.
După 0-6 la Varșovia, părea că bate așa un curent revoluționar printre oameni de fotbal, că trebuie să... că nu se mai poate să... că e momentul să...
Nu-mi mai fac iluzii, chiar dacă pierdeam mai rău cu Suedia, nu s-ar fi întâmplat nimic. Ne enervam un pic, strigam iar pe la emisiuni, pe la colțuri, dar nimeni n-ar fi făcut nimic cu adevărat.
În peste 30 de ani de presă am văzut atâtea „momente zero” în fotbalul românesc că de vrăjeli d-astea m-am săturat de ale mele. Federația e ocupată cu altele, să facă bani din proiecte care se înfundă pe la sate sau pe ulițe. Liga se ascunde numai după drepturile TV.
De jos vin folbaliști! Da, nu fotbaliști
E așa de mult de reparat că se fac țăndări până și speranțele. Iar iluziile se risipesc când deschizi ochii și te ciocnești cu realitatea. Gică Hagi știe!
Cine să educe părinții care se înjură și se bat la meciurile copiilor? Cum să-i mai educe ei pe cei mici? Deci adulții nu-și fac treaba, antrenorii le iau curajul, personalitatea, plăcerea, statul continuă să bage miliarde în echipe de seniori, de profesioniști (altă vrăjeală!), în străini de mâna a 3-a spre a 4-a. În loc să investească NUMAI în infrastructură și sportul juvenil de masă sau organizat, în academii (alea care merită cu adevărat).
Alea unde se înțelege un adevăr atât de simplu. Că într-un club care se respectă, nu antrenorul de la prima echipă e cel mai important, ci amărâții lui de colegi de la copii și juniori. Cel de la seniori trebuie să facă rezultate, eventual și bani.
Dar din ce, dacă de jos îi vin folbaliști (da, nu fotbaliști!!!) făcuți la mișto?! Adică așa cum sunt răsplătiți (prost plătiți) cei care ar trebui să-i modeleze pe pitici. Așa se ajunge că la seniori ajung jucători care nu știu să stea nici în teren, cum ne spunea nea Liță Dumitru că i se confesa Mircea Lucescu.
Deci părinții-educația, antrenorii-formarea, guvernul-infrastructura și finanțarea. La toate suntem corigenți sau măcar cu mari restanțe. Și fotbalul e doar o bucățică (ce bună pentru unii), dar la fel e și în mai tot sportul nostru (de țară nu mai zicem, că e jale).
De unde să te apuci, de unde să începi, să repari?! Asta pornind de la ideea, total idioată, recunosc, că celor care ar putea schimba lucrurile chiar le și pasă, chiar vor să facă ceva (ce stupid sunt!).
De pe ciment au apărut Ilie Dumitrescu, Dan Petrescu și generația lor
Ca să fim corecți, cu infrastructura stăm totuși ceva mai bine. S-au mai făcut stadioane, terenuri, chiar și sintetice. Hai să fim serioși. Prin '78 dădeam probe la Steaua, pe un teren improvizat, pe ciment. Și acolo ne-am antrenat multă vreme. Sau pe zgură.
Când ne mai ducea antrenorul Petre Mihai pe un teren de iarbă, chinuiam. Mingile erau vechi, multe pătrate de atâta uzură, noi le ziceam „cartofi”. Nu aveam adidași de fițe (teneși erau brici), cine știe ce echipamente. Am plâns o zi să-mi ia ai mei o pereche de ghete la mâna a treia. Care m-au rupt la picioare, că erau prea mici. Dar de dragul lor... făceam orice.
Și uite că din generația aia au ieșit Ilie Dumitrescu, Dan Petrescu și alții. Și de peste tot restul, cei cărora acum le spunem legende și ne mândrim cu ei.
Credeți-mă (cei mai tineri, că aia de 50-55 plus știu) că și atunci antrenorul urla la noi ca pe plantație. Ne scotea „Ieși afarăăăăă!!!”, ne băga „intrăăăă!!!” de zeci de ori într-un meci. De pe margine, părinții nu aveau tupeu să-i reproșeze vreo silabă sau să strige ceva la noi, în timpul jocului. După aia, fiecare cu norocul lui!
Era multă pasiune și mult respect (nicio legătură cu comunismul, neapărat, dacă la asta vă gândiți). Dar, cumva, uite că și pe astea le-am pierdut. De unde să începi să repari, să le mai recuperezi? De unde?
Știu, mi-a ieșit un text cu multe paranteze. Poate și fiindcă acolo am ajuns, între niște paranteze ca niște gratii, de care nu mai putem trece. Aproape că-l înțeleg pe Gică Hagi, că îl ia valul și își închipuie că mai avem ce trebuie.
Gică a produs mai mult cantitate decât calitate!
Nu-l înțeleg însă, nici pe el, nici pe cei din generația lui (nu doar Generația de aur), care au descoperit fotbalul adevărat când noi îl vedeam doar în reviste. Și sunt vinovați fiindcă atunci când s-au întors acasă, nu au făcut lucrurile așa cum le văzuseră dincolo. Asta da, e vina lor.
Ei ar fi putut să schimbe lucrurile, cu adevărat, măcar în fotbal. N-au făcut-o. Nici măcar Gică cu „Viitorul”, academia asta mult lăudată. Până la urmă a produs, dar cantitate, nu și calitate. Nu c-o spun eu, viața ne-a dovedit-o.
Nu e cu „dacă” sau „parcă”. Băieții lui și ai altora au ajuns pe afară, au făcut milioane, au ajuns vedete (cred ei) chiar pe la națională, pe la Euro. Și uite așa am ajuns că, la peste 60 de ani, Gică Hagi tot dă examene pe care le tot pică în serie (nu doar el, sunt mulțiiii). Ar fi putut fi altfel. Dar am pierdut și „trenul” ăsta. Toți, nu doar Gică...
Și la final, una peste alta, când tragi linie, tot jos suntem, tot între paranteze. Cam ca acum în Liga Națiunilor. Și iar te întrebi... de unde să începi să repari? De unde? Și când? Și cine, Gică?!
){kind=small}
