Daniel Pancu: ce îi lipsește ca să devină un antrenor mare

Sâmbătă seară, pe Arena Națională, Rapid a pierdut cu 1-4 derby-ul cu FCSB. Nu despre meci sau tactică vreau să scriu, ci despre o frază a lui Daniel Pancu.

După meci, antrenorul Rapidului a spus că a simțit „din secunda 1” că echipa lui nu poate câștiga.

M-am întors la ce spusese înainte de meci. La conferința de presă transmisese că Rapid nu are cum să fie favorită, deși venea din fața FCSB-ului în clasament. Cu o oră înainte de fluier și-a avertizat jucătorii că, dacă intră imprudent, îi schimbă direct.

Cristi Săpunaru, fost căpitan în Giulești, a spus a doua zi că el, ca jucător, l-ar fi întrebat pe un asemenea antrenor dacă vrea să piardă meciul.

Îi dau dreptate lui Săpunaru în privința mesajului. Dar nu cred că Pancu a vrut să piardă. Cred altceva.

De ce îl prețuiesc pe Daniel Pancu

Daniel Pancu e unul dintre antrenorii mei preferați din Superliga.

+45 FOTO

În primul rând, spune ce gândește. Într-un fotbal în care conferințele de presă au devenit ceremonii de clișee, „important e că am luat cele trei puncte”, „respectăm adversarul”, Pancu e unul dintre puținii care gândesc cu voce tare. Uneori prea tare. Dar cu el știi mereu ce e în capul antrenorului, nu ce i-a scris departamentul de comunicare.

Apoi, e pasionat de ceea ce face. La Galați, după golul lui Pașcanu din ultima fază, a ajuns pe jos, în mijlocul jucătorilor. Apoi a explicat gestul simplu: stadionul era gol când a venit, acum e plin. Nu cunosc mulți antrenori care să-și măsoare munca în oameni din tribune.

E un om cu care ai ce discuta. Pancu nu vorbește doar despre sistem și „intensitate”. Vorbește despre oboseală, despre frustrare, despre decizii, despre el.

Și, mai ales, nu-și ascunde umbrele. Tocmai asta îl face credibil. Când un om îți arată și partea întunecată, îl crezi și când îți arată lumina.

Iar competența lui nu e o impresie: sezonul trecut a luat CFR Cluj de pe ultimele locuri și a dus-o în Conference League.

Declarațiile lui Pancu după victorii: „da, dar”

În etapa a 9-a, după o victorie, Pancu a spus că e puțin îngrijorat. Rapid marcase 11 goluri, el considera că trebuia să aibă minimum 20. Și a încheiat cu ideea că lipsa golurilor s-ar putea transforma într-o problemă. După un succes.

La Galați, tot după o victorie, în același interviu în care a spus că echipa poate deveni de Top 3, titlul care a rămas a fost „Avem o problemă”.

Iar sâmbătă, după FCSB, a adăugat că nimic din ce i se întâmplă Rapidului în play-off nu e întâmplător.

Puse una lângă alta, frazele acestea desenează un tipar. Înainte de meci: nu suntem favoriți. În timpul meciului: am simțit că nu putem. După meci: e ceva în noi care se repetă. Iar după victorii: da, dar.

Tiparul ăsta nu vine din slăbiciune, ci din exigență și luciditate. Pancu vede repede ce nu merge. Problema e că jucătorii nu citesc doar ce vede antrenorul. Citesc și concluzia lui.

Learned Optimism: ce spune Martin Seligman despre eșec

Martin Seligman, psihologul american considerat părintele psihologiei pozitive, a publicat în 1990 Learned Optimism.

Cartea pornește dintr-un loc deloc optimist: experimentele de la sfârșitul anilor ’60 despre neajutorarea învățată. Animale care învățaseră că, orice ar face, nu pot scăpa de un stimul neplăcut, nu mai încercau să scape nici atunci când ieșirea era la un pas. Renunțaseră nu pentru că nu puteau, ci pentru că învățaseră că nu pot.

Concluzia lui Seligman e cea care m-a făcut să mă gândesc la Pancu: dacă neputința se învață, atunci se poate învăța și opusul ei.

Seligman nu vorbește despre gândire pozitivă sau despre afirmații repetate în oglindă. Vorbește despre stilul explicativ: felul în care îți explici ție, și celor din jur, de ce ți s-a întâmplat ceva rău.

Permanență, generalizare, personalizare: cele trei capcane ale pesimistului

Permanența. Pesimistul spune „mereu”. Optimistul spune „de data asta”. „Nimic nu e întâmplător cu Rapid în play-off” e o explicație permanentă: transformă câteva meciuri într-o lege.

Generalizarea. Pesimistul lasă un eșec să curgă peste tot. Optimistul îl ține în cutia lui. „Din secunda 1 am simțit că nu putem câștiga” nu mai vorbește despre o greșeală la un gol, ci despre întreaga seară.

Personalizarea. Cum îți împarți vina între tine, echipă și circumstanțe. Seligman nu cere să fugi de responsabilitate. Cere să nu o transformi într-un verdict despre ce ești.

Optimismul în sport: de la Matt Biondi la NBA

Înotătorii de la Berkeley. Seligman a evaluat stilul explicativ al echipei de înot a universității. Apoi antrenorii le-au comunicat sportivilor, după o probă, timpi puțin mai slabi decât cei reali.

La a doua încercare, pesimiștii au înotat mai încet. Optimiștii au înotat la fel de repede sau mai repede.

Printre ei era Matt Biondi. La Olimpiada de la Seul, în 1988, Biondi a început cu un bronz și cu un argint pierdut la o unghie. Comentatorii se întrebau dacă se va prăbuși. Seligman a prezis că nu. Biondi a câștigat apoi cinci medalii de aur.

Echipele din NBA și din baseball. Seligman și colegii lui au analizat declarațiile din presă ale jucătorilor și antrenorilor, felul în care își explicau înfrângerile.

Echipele cu un stil explicativ optimist au performat în sezonul următor peste ce prezicea valoarea lotului. Cele pesimiste, sub.

Cu alte cuvinte, ce spui la microfon după un eșec ajunge să prezică ce faci în sezonul următor.

Optimism flexibil: Pancu nu trebuie să mimeze

Nu scriu asta dintr-o poziție de superioritate. Nici eu nu sunt optimist din fire. Am crescut în comunism și am prins haosul anilor ’90. Seligman ar spune că exact acolo se formează stilul explicativ: în copilărie, din ce vezi că se întâmplă în jurul tău. La mine, optimismul a trebuit învățat. De aceea cred că se poate.

Iar Seligman nu cere orbire. Cartea lui are un capitol întreg despre optimismul flexibil. Pesimismul are rolul lui: te ține treaz când costul unei greșeli e mare și vede uneori realitatea mai limpede decât optimistul.

Un pilot de avion are nevoie de o doză de pesimism. Un antrenor, la analiza video, la fel.

Deci nu l-ar ajuta cu nimic pe Pancu dacă ar zâmbi forțat și ar spune că totul e minunat. Ar fi fals, iar oamenii simt falsul imediat. Autenticitatea e exact lucrul care îl face valoros.

+19 FOTO

Unde ar trebui Pancu să fie pesimist

Cred că Pancu ar trebui să știe în ce cameră e pesimist.

În camera de analiză: fii cât de pesimist vrei. Numără ocaziile ratate, fii furios pe cele 11 goluri în loc de 20. În vestiar și la microfon, unde te aud jucătorii: alege explicația care le lasă ușa deschisă.

Iar Pancu are deja materialul. În aceeași declarație despre goluri a spus că echipa are valoare mare, că ajunge la poartă, că își creează multe ocazii. Toate premisele unui optimist. Doar concluzia e a pesimistului.

Seligman numește exercițiul disputare: să te cerți cu propriile gânduri ca și cum ți le-ar fi spus un adversar. Aceleași fapte, altă concluzie. „Ne creăm zece ocazii pe meci. Asta înseamnă că jocul e bun. Golurile vin, lucrăm la finalizare.”

Nimic din frază nu e mincinos. Doar că un jucător care o aude intră la meciul următor să termine ce a început, nu să confirme o îngrijorare.

Ultima frază: de ce Pancu poate deveni un antrenor mare

Nu știu dacă Daniel Pancu va citi vreodată cartea lui Seligman. Nici nu cred că trebuie s-o citească pentru a o înțelege. Trebuie doar să-și asculte, o dată, interviurile de după victorii.

Cred că va deveni un antrenor mare. Are tot ce nu se poate preda la cursurile de antrenori.

Îi mai lipsește un singur lucru, și e unul care, spune Seligman, se învață: să nu lase ca ultima frază a unui meci să fie a pesimistului din el.

Stadionul era gol când a venit. Acum e plin.

Asta nu a făcut-o un pesimist.