)
Articol de George Nistor - Publicat duminica, 01 noiembrie 2026 01:00 / Actualizat duminica, 01 noiembrie 2026 01:41
În folclorul italian, în noaptea de Ognissanti, morții se întorc acasă. Rudele pregătesc masa și aprind lumini, dar nu răscolesc fotografiile vechi, de teamă să nu se întoarcă prea mult în trecut și să-și piardă mințile. Din Udine, de unde Roma și-a luat punctele, și până în Capitală, unde Gattuso ascute atacuri pentru Cagliari, este un ritual al întoarcerii. Și la Milano e la fel. Uneori chiar în fiecare zi.
Până să bată ceasul de 12, pe San Siro, cu toate luminile și fantomele lui, s-a jucat Derby della Madonnina, la hotarul dintre lumi. Un hotar pe care un anume Roberto Vecchioni îl trecea, în felul său, în melodia „Luci a San Siro”, întorcându-se din prezentul apăsător spre tinerețea pierdută.
Cânta despre o seară rece, despre căutare și amărăciune, ajungând într-un final să se certe cu orașul, cu cei care îi cereau să scrie altfel de cântece, pentru ca apoi să-și ceară scuze, într-un mod copilăresc: Milano, scusa, stavo scherzando!
De unde vine leneveala aceasta chivulistă?
Milan - Inter s-a jucat aproape ca în cântecul lui Vecchioni, iar Interul, cu abilitatea sa de a reveni, s-a ascuns de propriul joc de această dată, după o serie impresionantă de răsturnări de situație.
În cinci dintre primele opt etape, a acumulat 13 puncte dintr-un soi de măiestrie a recuperării, cum s-a tot titrat populist, pentru ca acum să descoperim că era, de fapt, leneveală.
Chivu a plătit, în cel mai greu meci, toate aceste întoarceri în care echipa sa a confundat prea des capacitatea de a reveni cu dreptul de a întârzia, iar apatia, tolerată câtă vreme Lautaro și ceilalți au găsit rezolvări, a devenit astfel o caracteristică.
Anul trecut, Inter nu reușea să câștige cu echipele mari. Anul acesta, meciurile ei încep târziu. Două dificultăți diferite, dar la fel de periculoase pentru o echipă care vrea să câștige scudetto din nou.
Milan a avut și meritul de a nu se lăsa atras în acest obicei interist al așteptării. Amorim l-a mutat pe Rabiot mai sus, în spatele atacantului, chiar în fața apărării adverse. Un «Vagabondo», cum îl alinta Allegri în stagiunea precedentă, cu libertate de a căuta spațiile și de a produce dezordine în cel mai nevralgic punct nerazzurro, a fost cea mai bună idee a antrenorului portughez. A oferit mobilitate, a legat jocul și a pus probleme unei apărări care a suferit și din cauza marcajelor.
O a doua prestație extraordinară a fost cea a lui Mike Maignan, cu fascinantul său control al reflexului. Francezul nu doar că își stăpânește excelent intervențiile, finalurile lor, dar are și o capacitate foarte rară de a îngheța, de a-și opri corpul fix în fracțiunea de secundă potrivită, ceea ce reprezintă o adevărată artă a stăpânirii, care nu ține doar de fizic. Practic, la șutul deviat al lui Djed Spence, s-a încheiat partida lui Inter.
Au lipsit și magicianul, și iepurele
De partea cealaltă, Spence și Carlos Augusto au primit sarcini de a fluidiza jocul pe benzi, de a oferi alte soluții și de a sparge iminenta încremenire. Nu a funcționat prea mult. Poate doar o ușoară dezmorțeală în partea a doua, când echipa lor a început să paseze mai bine la centrul terenului.
Chiar și atunci, Inter a părut ruptă între defensivă și atac, pentru că e mai comod să aștepți rezolvarea individuală. S-a tot obișnuit să scoată câte un Lautaro din pălărie, numai că argentinianul a fost marele absent.
Nu mă refer doar la contribuția lui ca atacant, ci la dependența unei formații întregi de capacitatea sa de a inventa ceva când jocul colectiv întârzie.
M-a surprins și precauția cerută de Chivu, chiar la 3-1. Acele semne prin care cerea răbdare. Oare chiar era nevoie?!
Nu cred că această înfrângere trebuie să devină un rechizitoriu împotriva lui Chivu și nici că antrenorul ar trebui să fie primul care să se acuze. Ar fi prea simplu și, probabil, nedrept. Inter are idei bune, dispune de jucători de mare calitate și a arătat că reacțiile ei sunt, de cele mai multe ori, productive.
Nu chema toate fantomele, Cristi!
În cântecul lui Vecchioni, amărăciunea ajunge să se întoarcă împotriva celui care o trăiește. Își cheamă trecutul, își reproșează prezentul și ar da banii și celebritatea pentru cei douăzeci de ani pierduți, pentru al lui Fiat 600, care îi era de ajuns. Apoi se răzgândește, rușinat de propria izbucnire sentimentală.
Acum, după 3-1, în noaptea de Ognissanti, Chivu nu trebuie să aprindă toate luminile trecutului, să-și adune criticii și fantomele, nici să se demoleze ca în „Luci a San Siro”.
Nici să ceară iertare orașului, mă rog, jumătății de oraș, ci să înțeleagă că o echipă care își propune să fie cea mai bună din Italia nu poate aștepta mereu să fie condusă pentru a începe să joace. Milan - Inter s-a terminat 3-1. Morții s-au întors acasă, așa cum spune tradiția. Au ajuns înaintea lui Inter.
