Articol de Marius Mărgărit - Publicat duminica, 15 noiembrie 2026 13:34 / Actualizat duminica, 15 noiembrie 2026 22:20
Meciul de sâmbătă seară, cu Polonia, începuse cam în nota celor din tura trecută, care ne-au lăsat cu nervii și punctele pe zero. Sincer, nu credeam că va fi altfel, mai ales că oaspeții începuseră mai bine.
Normal, de unde atâta teamă sau respect, chiar și la București, după ce pățiserăm. Mai ales că Lewandowski și compania tocmai ce ne dăduseră un set la zero la Varșovia, acum doar ceva mai mult de o lună.
Mă uitam și mă enerva deja, de la început. Nu că ne dominau, asta nu mai e de mult o noutate. Dar dar mai ales văzând cum cădeam la mai fiecare duel și tot dădeam din aripi, cum se spune, vociferând, reproșând arbitrului că nu ne dă fault, că nu le dă lor avertismente, chiar dacă de multe ori aveam dreptate.
Mai mult vorbeam decât jucam. Nu știu ce așteptăm, chiar nu știm că n-o să ne dea nimeni nimic, niciodată? Și că e doar irosire să te tot plângi. Ce poți să schimbi cu asta, decizia arbitrului, determinarea adversarului?
Treptat însă, Coman a început să-și folosească corpul, să scoată faulturi fiindcă nu s-a mai lăsat dominat de stoperi, Eissat să se bată cu ei, fizic, să nu se mai clatine la orice umăr mai ascuțit.
Am avut senzația că de acolo a început, cumva, să mai echilibrăm puțin lucrurile, să ne luptăm cu ei. Până la urmă, nu e niciun secret. Dacă nu ai determinare, ambiție, dacă nu ești dispus să te bați, chiar n-ai nicio șansă.
Iar când faci asta, chiar nu e doar o vorbă, se vede, se simte. Au văzut-o, au simțit-o și cei 45.000 din tribune, care, în ciuda căderii in gol din ultima vreme, au rămas alături de națională.
În plus, în sfârșit am jucat ce știm, ce putem. Ne-am apărat bine, au fost și greșeli, dar fac parte din joc, însă nu le-am mai dat gratis prea multe culoare. Am avut și ceva șansă la niște gafe (atenție, Rațiu!) și am încercat să ieșim pe contre. Și cumva am început să contăm tot mai mult, chiar și spre finalul primei reprize.
Iar în partea a doua am arătat că putem să zburăm chiar și fără să dăm din aripi. Să acceptăm lupta, să fim prezenți, să speculăm, să interceptăm și să mergem mai direct la poartă.
Bîrligea n-a vrut să cadă
Pâna la urmă, istoria ne-a arătat că ne simțim mai bine ca outsideri. Oricum suntem cu mai toți. Polonia nu se aștepta la asta după tăvălugul cu care trecuse peste noi. Nu se aștepta să dăm și noi în ei, că suntem capabili să reacționăm.
A intrat și Bîrligea și de acolo s-a rupt filmul. A fost ancora aia de care aveam nevoie ca să fixeze lucrurile. S-a bătut cu ei, n-a cedat, nu a căzut, i-a și pocnit. A lăsat orgoliul de marcator și a trecut în rolul de servant. Și l-am descoperit și pe Corbu, o surpriză plăcută.
Da, Cicâldău a marcat cu noroc, ala care a lipsit la golul lui Coman, apoi Man a răsplătit efortul aceluiași Bîrligea. Puteam să facem și 3-0, iar atacantul lui Frosinone să-și treacă în cont un hat-trick de assist-uri. N-a fost să fie.
Ne-am speriat puțin pe final, dar ce naiba! nu mai știam cum e să avem 2-0! Și probabil că o fi adevărată și asta cu teama de succes. Am suferit, am încasat un „pumn”, dar am rezistat până la urmă și am bătut echipa care ne dăduse 6-0 în octombrie. Adică da, asta încă putem, să ne și batem. Și de aici trebuie să restartăm lucrurile.
La Zenica o să fie infinit mai greu. Ei le au pe astea, cu bătaia, cu lupta, de când se știu. Să nu ne închipuim că dacă nu mai au pentru ce să tragă, fiindcă oricum nu pot ajunge Suedia, bosniacii o să-o lase mai moale. Meciul are miză pentru noi, putem spera la ce nu ne mai gândeam, că am putea totuși să scăpam de ultimul loc.
Nu mai depindem de noi, dar măcar să vedem o națională care nu cedează, care nu cade, care nu refuză lupta. Că povestea cu talentul, să fim serioși, s-a cam învechit. E bun și el, dar dacă nu câștigi dueluri, dacă nu poți să ții de minge, e degeaba.
Mi-am amintit mesajul lui Edi Iordănescu, „Dau ei, să dăm și noi, sar ei, să sărim și noi, se aruncă ei, ne aruncăm și noi!”. Nu că nu mi-a plăcut și discursul lui Hagi de după meci. Echilibrat, simplu, fără orgoliul de a plăti polițe celor care l-am tot tocat. Așa că, hai să vedem!