TOTU-I TACTICA Meciul de 20 de metri » De ce victoria Spaniei poate fi începutul noii Belgii

În fața unei Belgii care și-a executat impecabil planul defensiv, ibericii n-au căutat soluții noi și nici n-au forțat meciul înainte de vreme. Au repetat aceeași idee cu o răbdare încăpățânată, până când ultimii 20 de metri din fața porții adverse au devenit mult prea grei. Sfertul de finală de la Los Angeles n-a măsurat, de fapt, 105 metri, fiindcă totul s-a decis în spațiul îngust în care două concepte s-au înfruntat până când unul dintre ele a fost devorat.

• Fabian Ruiz a deschis scorul în minutul 30, iar De Ketelaere (41') a marcat golul egalizator în ultimele minute ale primei părți. Pe final de duel, Merino a decis sfertul (88'), profitând de gafa portarului Lammens, cel care l-a înlocuit, pe parcursul jocului, pe Courtois.

• „Totu-i tactica” este un proiect GSP care își propune să analizeze modul în care antrenorii aleg să abordeze tactic partidele-cheie. Pentru a determina cele mai importante date, ne folosim de platforma Wyscout, care oferă parametri și informații relevante colectate de 250 de experți din toată lumea.

Cum a erodat Spania rezistența Belgiei

La prima vedere, victoria Spaniei poate părea încă un exemplu clasic al fotbalului pe care îl practică echipa lui Luis de la Fuente, construit în jurul posesiei, al circulației rapide a mingii și al superiorităților create prin poziționare, însă reducerea partidei la aceste elemente înseamnă ignorarea procesului prin care ibericii și-au construit calificarea, pentru că diferența nu a fost făcută de faptul că au avut mingea mai mult decât Belgia, ci de felul în care au folosit-o pentru a modifica, puțin câte puțin, harta meciului.

Rodri a coborât constant între fundașii centrali pentru a forma baza construcției, Pedro Porro și Marc Cucurella au urcat simultan pentru a lărgi terenul, iar Fabian Ruiz și Pedri au primit libertatea de a ataca spațiile dintre liniile adverse tocmai pentru că în spatele lor a existat întotdeauna o structură capabilă să recupereze imediat după pierderea balonului, ceea ce a transformat fiecare posesie într-o nouă obligație pentru Belgia de a se replia câțiva metri mai aproape de Courtois.

Statisticile surprind foarte bine această idee, fără să o spună explicit. Spania, în 4-2-3-1, a încercat de 243 de ori să spargă liniile defensive adverse și a reușit în 187 de situații, dublu față de Belgia, cu aceeași așezare, care s-a oprit la 94 de progresii reușite, iar diferența nu vorbește doar despre calitatea construcției, ci despre frecvența cu care blocul belgian a fost obligat să se reorganizeze.

Cu fiecare pasă verticală, cu fiecare schimb de poziții, apărarea lui Garcia a mai făcut un pas înapoi, iar această retragere continuă a fost adevărata cheie a victoriei Spaniei.

Interesant este că presiunea teritorială sufocantă nu s-a tradus imediat în ocazii clare, ceea ce spune foarte multe și despre adversar. Chiar dacă Spania a terminat partida cu 17 șuturi și circa 700 de pase, a reușit doar de 16 ori să primească mingea în spatele ultimei linii defensive belgiene, cifră surprinzător de mică pentru o echipă care a gestionat atât de clar jocul și care demonstrează că planul lui Rudi Garcia nu urmărea să oprească progresia ibericilor, ci să protejeze exact acel spațiu în care o posesie dominantă se transformă într-o ocazie de gol.

16recepții a avut Spania în spatele ultimei linii belgiene, deși a controlat aproape permanent mingea și teritoriul, dovadă că Belgia și-a apărat cu succes profunzimea până aproape de final.

Rudi Garcia a înțeles dinainte de start că nu poate concura cu Spania la posesie și nici nu are rost să consume energie încercând să destabilizeze prima fază a construcției, acolo unde Rodri a coborât între fundașii centrali și a creat superioritate numerică.

Nici măcar flancul drept, principalul culoar ofensiv al Spaniei, nu a produs dezechilibrul decisiv atât de repede pe cât ar sugera prestația lui Lamine Yamal. Extrema Barcelonei a fost scânteia lucrurilor bune pe care le-a produs Spania, chiar dacă a încheiat partida fără gol, iar reducerea influenței sale la statistica reușitelor ar însemna ignorarea rolului pe care l-a avut în construcția fiecărui atac important.

Relația permanentă dintre Yamal și Pedro Porro a obligat flancul stâng belgian să ia decizii imposibile, pentru că ieșirea la pressing asupra unuia îl elibera pe celălalt, iar exact din această superioritate pozițională s-a născut și primul gol al partidei.

Acțiunea pare simplă atunci când este revăzută la televizor, însă tocmai simplitatea ei explică filosofia Spaniei.

Yamal coboară pentru a primi între linii, atrage adversarul direct și îi creează lui Pedro Porro culoarul necesar pentru a ajunge în poziție de centrare, Dani Olmo finalizează, Courtois respinge, iar Fabian Ruiz atacă primul mingea rămasă liberă.

Olmo expediază primul șut, Ruiz continuă să urmărească faza. Fotografie generată în platforma Wyscout

Golul se dezvoltă din continuitatea unei faze pe care Spania refuză să o considere încheiată după primul șut, iar această idee avea să reapară aproape identic în minutul 88, atunci când Marc Cucurella, Nico Williams și Ferran Torres au construit atacul care l-a adus pe Pau Cubarsí în poziție de șut. Lammens a respins în față, iar Mikel Merino a fost, din nou, primul care a înțeles că faza nu murise odată cu intervenția portarului.

În continuitatea atacului, nu în primul șut, s-a aflat diferența decisivă. Spania nu a câștigat pentru că a produs mai multe ocazii, ci pentru că a tratat fiecare atac ca pe un proces care continuă și după primul șut, transformând mingea a doua într-o extensie firească a atacului pozițional și obligând Belgia să apere aceeași fază de două sau chiar de trei ori, într-un spațiu din ce în ce mai mic și cu resurse din ce în ce mai puține.

Ruiz trimite în poartă. Fotografie generată în platforma Wyscout

Iar atunci când o echipă petrece nouăzeci de minute repetând același proces, fără să se grăbească și fără să renunțe la propriile principii, nu mai vorbim despre inspirație sau întâmplare, ci despre o formă de eroziune tactică, în care adversarul este învins prin acumularea unor detalii care, luate separat, par neînsemnate, dar care, puse unul peste altul, sfârșesc prin a fi decisive.

Banca cu surprize a ibericilor

În fotbal există schimbări care modifică sistemul, schimbări care încearcă să schimbe ritmul și schimbări care încearcă pur și simplu să aducă prospețime, însă Spania își permite un lux pe care foarte puține naționale îl au în acest moment: poate schimba profilul jocului fără să-i scadă nivelul.

A-l avea pe Mikel Merino rezervă poate fi privit ca pe un lucru abstract, însă ascunde una dintre cele mai importante explicații ale parcursului ibericilor.

Până la intrarea sa, Belgia reușise, cu mici excepții, să rezolve prima problemă pe care i-a ridicat-o atacul pozițional al Spaniei. Garcia nu a încercat să împiedice centrările sau șuturile, pentru că știa că nu pot fi eliminate complet, ci și-a construit întreaga strategie pe ideea că primul duel defensiv poate fi câștigat suficient de des pentru ca echipa sa să supraviețuiască.

Echipa lui De la Fuente nu atacă niciodată o singură dată. Nu este o coincidență că ambele reușite s-au declanșat din mingi respinse și nici nu poate fi pus totul pe seama ghinionului portarilor belgieni. Ceea ce pare, la prima vedere, o simplă reacție inspirată este, în realitate, o consecință directă a felului în care Spania își ocupă spațiile în apropierea careului.

În timp ce multe echipe tratează șutul ca punctul final al unei faze de atac, „Furia Roja” îl folosește mai degrabă ca pe începutul unei noi lupte.

17șuturi, din care 11 din careu, a avut Spania. Belgia a înregistrat 11 (4 din careu)

Merino devine atât de important tocmai pentru că puțini mijlocași din fotbalul european citesc atât de bine aceste momente. El nu intră pentru a organiza jocul, rol îndeplinit deja impecabil de Rodri și Fabian Ruiz, nici pentru a accelera circulația balonului, ci pentru a ocupa acele spații pe care apărarea adversă nu le mai poate controla după primul duel câștigat.

În momentul în care Cubarsi șutează, Merino nu aleargă spre poartă instinctiv, ci atacă exact zona în care un portar obligat să respingă din poziție incomodă are cele mai mari șanse să lase mingea în joc, iar acest tip de sincronizare explică de ce prezența lui pe bancă reprezintă un privilegiu pe care foarte puține selecționate și-l permit.

Translația excepțională a lui Merino. Intră în ofsaid, după care face pas înapoi pentru urmări mingea. Fotografie generată în platforma Wyscout

La fel de important este însă și felul în care campioana europeană își construiește aceste situații înainte ca Merino să apară în prim-plan. Aproape o treime dintre intrările sale în ultima treime au venit din flancul drept.

Dacă fundașul lateral ieșea agresiv asupra lui Yamal, Porro devenea jucătorul liber pe exterior. Dacă rămânea în proximitatea liniei defensive, Yamal găsea timp și spațiu pentru a întoarce jocul sau pentru a ataca unu contra unu.

Belgia a încercat să corecteze această problemă prin introducerea lui Joaquin Seys, iar mutarea lui Garcia chiar a redus influența directă a extremei spaniole, însă până în acel moment spaniolii împinseseră apărarea suficient de aproape de propria poartă încât fiecare respingere să devină o nouă oportunitate.

Spania nu a depins de inspirația unui singur jucător și nici măcar de forma unui compartiment.

Belgia are de ales: consolare sau identitate nouă

Dacă Spania pleacă din acest sfert de finală cu sentimentul că a mai făcut un pas spre trofeu fără să-și trădeze identitatea la care a lucrat tot turneul, Belgia are motive să privească eliminarea dintr-o perspectivă infinit mai complicată decât simpla dezamăgire produsă de un gol primit pe final, pentru că, dincolo de faptul că a pierdut în fața celei mai complete echipe a turneului, naționala lui Rudi Garcia pare să fi descoperit, poate fără să-și propună în mod explicit, că schimbarea de generații nu trebuie să însemne și o perioadă de tranziție în care rezultatele sunt sacrificate în numele viitorului.

Belgia a ajuns în Statele Unite înconjurată de un scepticism pe care nu-l mai cunoscuse de foarte mulți ani, cu generația lui Courtois, De Bruyne și Lukaku considerată la capătul drumului, cu un selecționer primit mai degrabă cu rezerve și cu foarte puțini care o vedeau capabilă să concureze cu adevărat împotriva favoritelor.

Poziționarea foarte bună a lui De Ketelaere la centrarea lui Castagne. Fotografie generată în platforma Wyscout

21de centrări au avut ibericii. Belgienii, doar 12.

Poate tocmai de aceea reacția lui Courtois de la final spune mai multe despre această Belgie decât rezultatul în sine. În loc să caute explicații sau vinovați, primul gest al portarului a fost să-și îmbrățișeze rezerva și să spună că un asemenea moment nu are voie să definească un portar, pentru că Lammens este suficient de bun încât să depășească această experiență.

Este, poate, imaginea perfectă a unei echipe aflate la granița dintre două generații, în care veteranii nu mai sunt singurii responsabili pentru rezultat, iar cei tineri nu mai sunt tratați ca simple promisiuni.

Acum, Belgia are de făcut o alegere. Poate privi această eliminare ca pe încă un capitol al unei generații excepționale care n-a reușit să transforme talentul într-un trofeu major sau poate înțelege că tocmai Mondialul în care mai nimeni nu mai avea așteptări de la ea a fost cel în care și-a construit cea mai sănătoasă fundație pentru următorii ani.

Dacă va alege a doua variantă, atunci sfertul pierdut cu Spania ar putea deveni, în timp, mai important decât multe dintre victoriile fără finalitate de până acum.

Peste ani, rezumatul acestui sfert de finală va încăpea în câteva imagini: golul lui Merino, lacrimile lui Courtois, dezamăgirea lui Lammens și încă o semifinală pentru Spania. Povestea adevărată va fi însă alta. Va fi povestea unei echipe care a înțeles că uneori fotbalul nu se câștigă prin idei noi, ci prin încăpățânarea de a reveni la aceeași soluție până când adversarul nu mai poate rezista.

Când ai un grup atât de unit și toți urmăresc același obiectiv, asta se vede pe teren. Sunt fotbaliști extraordinari, care se sacrifică unii pentru alții. Nu este vorba despre cine începe titular și cine rămâne pe bancă. Este vorba despre profesionalismul tuturor și despre respectul pe care îl au unii față de ceilalți. Avem jucători foarte puternici, iar asta ne permite să alegem profilul potrivit pentru fiecare meci.
- Luis de la Fuente, selecționerul Spaniei

Cifrele meciului Spania - Belgia

Am pierdut pentru că prea multe lucruri au fost împotriva noastră. Când îți pierzi căpitanul și portarul, care este unul dintre cei mai buni din lume, iar apoi ești nevoit să-l scoți și pe De Bruyne, este foarte greu să mai ajungi măcar în prelungiri. Soarta n-a fost de partea noastră. Ca să mergi departe într-un turneu, ai nevoie și de puțin noroc.
- Rudi Garcia, selecționerul Belgiei