)
Articol de Marius Mărgărit - Publicat marti, 04 august 2026 16:31 / Actualizat marti, 04 august 2026 16:56
Am fost la înmormântarea lui Constantin Covaciu, maseurul de la Dinamo care a murit pe loc în acel accident stupid și de neînțeles, în care microbuzul care ducea o parte din echipa a doua, niște copii de 17 ani, la terenul de antrenament, s-a izbit de un copac, la marginea drumului, doi pași de o râpă adâncă.
Șoferul, un tataie de 83 de ani, a pierdut controlul unui microbuz reșapat, modificat, sudat și dracu știe ce i-au mai făcut cei de la SC Alindo Impex SRL doar ca să-l scoată la produs.
Nu să care mobilă sau legume, că dacă s-ar fi rupt un scaun sau vreun sac de cartofi nu era mare lucru. Ci să transporte oameni, vieți, destine, speranțe. Așa, s-a rupt o viață, a lui „Gogu” Covaciu, care și-a început drumul spre veșnicie. Au rămas durere, regrete, vinovății mai mult sau mai puțin asumate.
Șoferul e și el în comă, cu multiple traumatisme. Alte vieți au scăpat, dar s-a lăsat cu fracturi, contuzii, operații, urme care vor trece sau nu. Nimeni nu poate să știe încă.
Celălalt maseur, Cristi Toma, e încă în spital, cu coaste rupte, traumatism cranio-cerebral, la fel și unul dintre fotbaliștii copii, cu o gleznă ruptă și operată.
Antrenorul Adrian Ropotan a venit cu mâna ruptă în ghips, cu un bandaj pe cap. Pe față avea alte urme de la impactul groaznic al microbuzului cu copacul. Care, ce ironioe a sorții, până la urmă i-a salvat pe toți de o tragedie și mai mare.
Copiii cu priviri pierdute
Un alt puști, Răzvan, tot cu glezna fracturată, a venit în cârje să-și ia la revedere de la „nea Gogu”. Va sta departe de gazon cel puțin o lună.
Alexandru, colegul său, adus într-un scaun cu rotile, purtând un guler cervical, nici nu poate să vorbească. El a suferit o fractură de vertebră și ar putea reveni peste 3-4 luni. Deocamdată sunt niște diagnostice pentru rănile fizice.
Traumele psihice sunt mult mai greu de vindecat. Fiindcă mulți dintre copii au privirea ușor pierdută, în gol. Au fost acolo, au fost la un pas sau mai puțin de moarte.
Un altul, scăpat neatins. L-am văzut, și el părea pierdut. Mi-a mărturisit că „de vineri, de la accident, numai la asta mă gândesc. Și nu am putut să vărs o lacrimă! Abia azi am plâns, la coșciugul lui nea Gogu!". Recunosc, m-a dat peste cap. Cum să repari asta?! Astea sunt urmele, urmările nepăsării...
Nu știu cine de la FC Dinamo 1948 s-a ocupat de transportul juniorilor în cantonamentul de la Câmpulung, cine a făcut contractul cu acea firmă, dacă s-a făcut asigurare, dacă s-a verificat ceva.
Probabil a mai făcut asta de zeci de ori și nu s-a întâmplat nimic. Uite că e de ajuns să se întâmple o dată. Omu', cine o fi fost el, o fi dat un telefon, s-or fi semnat niște hârțoage și gata, a mai pontat un check! Cred că se putea puțin mai mult, niște întrebări, de genul „Ce mașină ne dați? Ce șofer?”. Așa, măcar pentru liniștea respectivului. Dacă îi păsa...
Bineînțeles că marea și principala vină e a celor de la SC Alindo Impex SRL, care au folosit un microbuz vechi, depășit, cu sute de mii de kilometri la bord, cu probleme tehnice, plus un șofer ce n-ar mai fi avut ce să caute la volan. Și sper ca autoritățile și familia să facă dreptate, să le dea erase din afacerea asta. Măcar acum, când e trecut de ceasul al 12-lea și pentru Constantin Covaciu nu se mai poate face nimic.
Dar și Dinamo are o parte de vină. Neglijență, lipsă de implicare, poate chiar nepăsare. Față de niște copii care, din momentul în care intră pe poarta clubului, sunt responsabilitatea ta, Dinamo!
Regula e simplă. Când ai în grijă copii altora, trebuie să fii de 10 ori mai atent decât cu ai tăi! Întrebați orice părinte și vă va spune asta! Dar trebuie să-ți pese! E foarte important. Să n-o iei ca pe o sarcină de serviciu și gata. Că nu ești la strung, e vorba despre oameni!
Micul război între familie și club, pe tema locului de veci, nici nu mai contează. Deși, nea Gogu, după atâția ani în „haită” ar fi meritat să nu se mai pună problema de câteva mii de euro în plus. La ce bani se vântură în fotbal, era doar un mizilic. O nimica toată. Cam cât a a fost o viață...
La final, după înmormântare, Adrian Ropotan și-a strâns copiii în jur și le-a vorbit. Era prea multă durere acolo să-mi mai bag si eu insolența. Dar mi-au rămas în minte ochii acelui copil și vorbele lui: „De vineri mă gândesc numai la asta și nu am putut să plâng...”.
Pe el, pe ei, nu știu cum și când o să-i mai poată repara Dinamo. Chiar nu știu...
