)
Articol de Alin Buzărin - Publicat vineri, 07 august 2026 14:21 / Actualizat vineri, 07 august 2026 16:24
Acum 36 de ani, după ce jucătorii echipelor noastre de top plecaseră în străinătate, ne-am trezit într-o situație pe care atunci o consideram dramatică. Doar că numele adversarelor care ne mitraliau erau cu totul altele.
Direct la subiect: miercuri 24 octombrie 1990. Echipele noastre de club, patru la număr intrau în turul secund al Cupelor Europene. În primul tur ai noștri scoseseră din cursă adversari modești, din Irlanda, Irlanda de Nord și Albania. Totuși, Poli Timișoara reușise minuntea de a o elimina pe Atletico Madrid (2-0, 0-1). În acea zi de octombrie se înregistrau însă următarele rezultate:
Dinamo - FC Porto 0-0
Craiova – Borussia Dortmund 0-3
Monpellier - Steaua 5-0
Sporting Lisabona – Poli Timișoara 7-0
Titlu din „Nunta Zamfirei”
Așadar, un singur egal din patru partide. Niciun gol marcat. 15 (cincisprezece) primite! A doua zi după aceste eșecuri, Gazeta Sporturilor titra, folosind și adaptând două versuri din „Nunta Zamfirei” de George Coșbuc: „Trei pași la stânga binișor / Și altul mai la dreapta lor”. Pasul „mai la dreapta” era, firește, al lui Dinamo.
Contra cui jucam
Porto, cea cu pasul mai la dreapta, era câștigătoarea CCE din urmă cu trei ediții. Pe teren în ”Ștefan cel Mare” fusese și Rabbah Madjer, autorul acelui legendar gol cu călcâiul din finala 1987. Borussia Dortmund avea câțiva titulari care tocmai deveniseră campioni mondiali cu RFG, în urmă cu trei luni, în vara lui 1990.
La Sporting, printre alți internaționali portughezi, își începea drumul un tânăr de 19 ani, Luis Figo. Iar la Montpellier, club la modă în Franța acelor ani, erau printre alții, Carlos Valderrama și Laurent Blanc.
Ne miram de ce e așa
Fuseserăm obișnuiți în anii optzeci cu evoluții bune ale echipelor noastre în Europa. Trofee câștigate, finale, semifinale. Aveam senzația că ne putem bate de la egal la egal cu oricine și că o calificare sau o ieșire din cursă depind de forma din momentul respectiv.
Ca și dacă sunt diferențe de valoare în defavoarea noastră, ele sunt mici, aproape insesizabile. Inclusiv un rezultat cu totul neașteptat precum eliminarea lui Dinamo de către 17 Nentori Tirana (1986) a fost receptat ca o mare surpriză neplăcută, nu ca o stare de fapt.
Era clar că diferența e mare
Returul acelui dezastru s-a disputat două săptămâni mai târziu, la 7 noiembrie 1990. Dinamo, ”pasul mai la dreapta”, a fost zdrobită la Porto cu 4-0. Craiova a pierdut cu 1-0 la Dortmund. După 0-5-ul din Franța, Steaua a mai luat un 0-3 acasă. Doar Timișoara a reușit o victorie de orgoliu acasă, 2-0 după 0-7.
Singurele goluri românești, cele două ale lui Poli, reușite în opt partide. De primit, în total, primiserăm 23! Iar valoarea scăzută a cluburilor noastre s-a văzut și în edițiile ulerioare, care au mai adus și alte eșecuri la scor: Electroputere – Panathinaikos 0-10, Bacău – Werder Bremen 0-11, de fiecare dată fiind vorba de scorul total. Dar ne băteau echipe franțuzești, portugheze, nemțești, adică prima linie a fotbalului european.
Depinde și cine te bate
Dramatic este că după mai bine de trei decenii și jumătate fotbalul românesc de club a ajuns iarăși în zona de a încasa scoruri de maidan și de a ne demonstra că suntem într-o altă lume decât cea în care credem noi că suntem.
Însă, dacă tot e să iei bătaie la pielea goală, măcar s-o iei de la Figo și Valderrama, nu de la Diedhiou sau cum i-o chema pe băieții care ne dau culcaturi în 2026. Nu auziserăm de ei până acum și probabil că nu vom mai auzi nici de aici înainte!
