EXCLUSIV Poveștile dramatice ale alpinistului Adrian Ahrițculesei » Întâlnirea cu moartea la 8.000 de metri: „Am trecut pe lângă șapte-opt cadavre. Unul avea echipament ca al meu...”

- Invitatul emisiunii de astăzi este alpinitul Adrian Ahriţculesei, cel mai umblat om din România.
- Vă mulțumesc frumos pentru invitație. Este o onoare să fiu prezent aici cu dumneavoastră.

- Numele tău de unde vine?
- Din zona Moldovei, deși eu sunt născut în Timișoara. Dar de la vârsta de un an locuiesc la Petroșani. Părinții mei erau studenți la la Timișoara, dar acum sunt căsătorit la Petroșani. Am doi băieței, unul de trei ani și unul de șapte.

- Au început deja să urce pe munte?
- Am încercat, am avut o tentativă să să merg cu ei până pe Parângul Mic, dar, din păcate, nu am reușit. Noi nu suntem adepții de a face ceva cu forța și vreau să vină totul natural, dar și ei practică un sport. Încerc să-i îndrum spre sport.

„Am jucat fotbal la Liga 3 la Jiul Petroșani”

- Dar ca orice om serios, ai început cu fotbalul, nu?
- Așa este. Am terminat junioratul la Jiul Petroșani, după care, după ce am terminat liceul, m-am dus la Timișoara la facultate. Am terminat Facultatea de Educație Fizică și Sport, iar în paralel am jucat la diferite echipe, dar în Liga 3. Am jucat fundaș stânga și fundaș central stânga. Eu sunt distructiv.

- Unde ai jucat?
- La Giarmata, inclusiv la Recaș am jucat doi ani de zile. Doar la nivelul Ligii 3, doar atât.

- Când te-ai lăsat de fotbal ca să te apuci de alpinism?
- La 28 de ani m-am lăsat de fotbal. Am făcut eu niște calcule. La momentul acela câștigam, să zic așa, bani cât să mă întrețin pe mine, dar voiam să-mi întemeiez și eu o familie și mă gândeam că dacă o să-mi întemeiez o familie o să fie greu să trăiesc din banii ei din fotbal. La un moment dat oricum o să trebuiască să o iei de la zero.

- Păi din alpinism nu câștigi nici atât! Aici doar îi cheltuiești.
- Așa este. Am intrat și în domeniul opticii medicale. O afacere de de familie, mama avea nevoie de cineva și m-am apucat să învăț și asta. Avem un magazin, acum avem trei centre în orașul Petroșani.

- Cum e cu fotbalul în Valea Jiului?
- Se vorbește din nou de Petroșani pentru că, probabil, într-o lună de zile Corvinul o să joace meciurile de acasă în în Petroșani. Jiul activează în Liga 3. Din păcate, unde nu mai sunt bani...

„Cele 14 vârfuri le-am făcut în 40 de ore și 30 de minute!”

- Bun. De unde ți-a venit ideea cu alpinismul?
- Alpinismul a fost o pasiune veche de-ale mele, mai ales că Petroșaniul se află la poalele munților Parâng, avem chiar Retezatul aproape. Mi-aduc aminte că abia așteptam weekendurile împreună cu tatăl meu, mergeam pe munte. Am început cu vârfurile de peste 2.500 de metri de la noi din țară. Am luat-o treptat. În timpul facultății am avut o disciplină, orientare turistică, și am fost cu facultatea o săptămână în munții Retezat, unde am campat. La noi în țară sunt 14 vârfuri de peste 2.500 de metri.

Adrian Ahrițculesei

- Am înțeles. Unde se află?
- În masivele Parâng, Retezat, Bucegi și Făgăraș. Mie îmi plac provocările și am vrut să să facem toate vârfurile acestea 14, să le facem legat și să încercăm să scoatem un timp cât mai cât mai bun. Obiectivul meu a fost să încercăm să ne încadrăm în 48 de ore. Am stat bine în bocanci.

- Deci ați urcat un vârf din 14, ați coborât, v-ați dus pe al doilea, ați coborât, pe al treilea...
- Da, dar între masive ne-am deplasat cu mașina. Cele 14 vârfuri le-am făcut în 40 de ore și 30 de minute!

- După aia v-ați făcut niște analize? Adică stați bine ...
- La mansardă... Ha, ha, ha! Trebuie să ai într-adevăr un pic de condiție fizică bună și atâta timp cât faci ce-ți place, ies niște lucruri faine.

- Ai urcat pe Everest, Aconcagua, McKinley, Kilimanjaro.
- Am început un pic treptat. Primul meu vârf mai înalt a fost Mont Blanc-ul, care este cel mai înalt vârf din Europa de Vest. Am urcat și pe Elbrus. Eu am reușit să ajung pe cei mai înalți vulcani de pe fiecare continent și pe cele mai înalte vârfuri de pe fiecare continent.

- Ambițios!
- La început nu m-am gândit eu la la aceste proiecte, dar pofta vine mâncând. Din dorința de a vedea și alți munți, din dorința de a vedea dacă corpul meu se adaptează la altitudini mari. Pasiunea asta cu muntele s-a dezvoltat și am ajuns am ajuns să finalizez asta.

- Deci practic ai fost pe toate continentele, nu?
- Da, de două ori.

- Și la Polul Nord și la Polul Sud?
- Am ajuns anul acesta, mai exact pe 9 ianuarie, am ajuns și la Polul Sud. Nu acesta a fost obiectivul principal al expediției...

- La Polul Nord?
- Nu, nu. Acesta va fi următorul meu obiectiv. Sper să ajung anul viitor la Polul Nord.

- Mi-a plăcut citind că ai fost pe Aconcagua. Erau munții din America de Sud: Aconcagua, Cotopaxi și Chimborazo. Așa erau o lume pentru mine învăluită într-un mister extraordinar când spuneai Aconcagua.
- Și mie mi-a plăcut cum sună: Aconcagua. Sincer, nici nu știam unde se află când am auzit de Aconcagua. După aceea am început să mă documentez, să văd că, de fapt, se află în America de Sud, mai exact în Argentina, și că este cel mai înalt vârf din din America de Sud.

- A fost greu să urci?
- A fost al doilea meu vârf mai înalt. Am întâmpinat ceva greutăți. Până atunci reușisem să ajung doar la 4.810 metri. Mă gândeam oarecum cum o să fie, dacă corpul meu o să se adapteze la la temperaturile extreme de acolo, la altitudine. Cred că asta este o calitate de-a mea, cam peste tot unde am fost până acum, să zic, corpul meu s-a adaptat repede la la condițiile de acolo și, cu ajutorul lui Dumnezeu, bineînțeles, am reușit să-mi îndeplinesc obiectivele.

„Echipamentul are undeva la 25 de kilograme plus mâncare”

- Cel mai frig unde a fost?
- În Antarctica, undeva la -40, -45 de grade. Am avut ocazia și norocul să merg de două ori în Antarctica. Prima oară am ajuns în 2023, obiectivul a fost să ajung pe cel mai înalt vulcan, care se numește Mount Sidley, un vârf de 4.000 și ceva de metri altitudine. Tot atunci am reușit să termin circuitul Seven Volcanoes. Iar a doua oară am reușit să ajung la începutul anului...

Adrian Ahrițculesei

- Dar până în Antarctica cu ce te-ai dus?
- Cu avionul, bineînțeles. Întâlnirea a fost în cel mai sudic oraș din Chile, care se numește Punta Arenas. Cred că am zburat pe ruta București - Istanbul, Istanbul - São Paulo, São Paulo - Santiago de Chile, care este capitala statului Chile, și din Santiago de Chile până în Punta Arenas un zbor intern.

- Am înțeles.
- De acolo cu un avion de mari dimensiuni, aterizezi pe o pistă de gheață, chiar așa se și numește, Blue Ice. Unde aterizezi teritoriul este revendicat de către statul Chile. Acolo este o bază militară a chilienilor care se numește Union Glacier.

- Sunt tot felul de aprobări, nu, ca să te duci acolo?
- Da, dar se ocupă companiile. Deci dacă noi vrem să mergem în Antarctica, trebuie să mergem printr-o companie care se numește Antarctic Logistics & Expeditions. Nici nu știam că deasupra Antarcticii nici nu zboară avioane comerciale. Sunt doar zboruri private.

- O poveste de asta costă o grămadă de bani, nu?
- Cam tot ce am tot ce am produs am și cheltuit. Pot să zic că sunt un pic dependent de munte. Bineînțeles, pe lângă acest lucru vreau să le mulțumesc și partenerilor. Singur nu aveam puterea financiară să-mi să-mi îndeplinesc aceste obiective.

- Cea mai scumpă expediție unde a fost?
- În Antarctica, pe cel mai înalt vulcan, pe Mount Sidley. Undeva la 70.000 de dolari cred că a fost atunci. Este foarte scump. Primul zbor are 4.000 de kilometri. Iar de acolo, cu niște avioane de mici dimensiuni te distribuie... Ei te lasă undeva la baza muntelui, iar de acolo o iei pe jos, cu tot echipamentul în spate, cu toate proviziile, inclusiv...

- Ce înseamnă echipament? Adică cât cari cu tine?
- Undeva la cred că undeva la 25 de kilograme, mâncare plus echipament. Este foarte important echipamentul. Niște bocanci de altitudine, care să reziste la la la temperaturi extreme, -35, -40...

„Ca să urci pe Everest trebuie să plătești 15.000 de dolari”

- Care costă o grămadă de bani, nu?
- Eu nu am avut bani la momentul acela și mi-am luat sunt second hand, așa erau bocancii mei. Am mers cu ei second. Sunt într-adevăr un pic mai mari, dar e bine să fie un pic bocancul mai mare pentru că-ți iei două-trei perechi de de șosete de lână și astfel nu-ți îngheață degetele.

- Ce mâncare luați cu voi?
- Luăm și niște vitamine, dar mâncăm hrană uscată. Sunt niște pliculețe, înăuntru este un fel de praf și nu ai multe variante. Ai paste carbonara, orez cu carne de pui. Desfaci plicul acela, pui apă fierbinte, sigilezi, aștepți 10 minute și se transformă mâncarea aceea...

- Stați în cort?
- Un cort la două persoane. Niciodată nu mergem singuri! În toate expedițiile mele au fost din expediții internaționale. Este o regulă: niciodată să nu se mearge singur pe munte.

- E ceva care nu poate să-ți lipsească niciodată?
- O trusă de prim ajutor, este o folie de supraviețuire Sirius. Ai folia aceea care o desfaci și te acoperi ca să mențină temperatura constantă, ca să nu să nu îngheți. Ai o geacă de puf foarte groasă tot timpul la tine...

- Peste tot urci cu oxigen sau sunt munți pe care ai urcat fără oxigen?
- Oxigen o singură dată am folosit, când am reușit să ajung pe Everest. Tot așa, un vis de-al meu a fost să încerc să ajung pe un vârf de peste 8.000 de metri. M-am interesat eu să văd cam cât costă expedițiile.

Adrian Ahrițculesei

- Din câte am auzit eu, ca să poți urca pe Everest trebuie să plătești o taxă, nu?
- Da. Eu am urcat dinspre Nepal. Taxa în 2024 când am fost eu a fost 11.000 de dolari. Unde nu intră absolut nimic. Acum este 15.000 de dolari. Când vorbim de un asemenea vârf, este foarte importantă aclimatizarea. Adică adaptarea organismului la lipsa de oxigen.

„Efectiv auzi pârâind gheața! Este un pic și și riscant”

- Povestește-ne cum ai urcat Everestul.
- Prima oară trebuie să ajungi în Katmandu, care este capitala Nepalului. Faci cunoștință cu coechipierii, după care a doua zi cu un avion de mici dimensiuni zbori din Katmandu către Lukla, care se află la aproximativ 2.000 și ceva de metri altitudine. De e acolo începe ascensiunea. În vreo 10 zile ajungi în tabăra de bază a Everestului care se află la 5.350 de metri altitudine.

- Deci de la 2.000 la 5.000 urci 10 zile?
- Păi urci, cobori, iară urci, iară cobori... Așa te aclimatizezi. Odată ajuns în tabăra de bază se fac două-trei zile, să zic așa, de antrenament. Tabăra de bază este un fel de mic sat în care fiecare companie are mai multe corturi. Tu dormi într-un cort și separat este un cort mai mare unde se ia masa. Fiind o echipă se mănâncă împreună.

- Deci suntem 5.350 de metri altitudine. Și de acolo?
- Programul nostru a avut două rotații de aclimatizare. De acolo am început prima etapă de aclimatizare: am urcat în Tabăra 1, care se află la 6.100 de metri altitudine. Aici este o porțiune un pic dificilă, se numește Icefall Khumbu, Cascada de Gheață Khumbu. Greul începe mai sus de tabăra de bază. Treci prin niște blocuri imense de gheață, blocuri care au înălțimea unui bloc de patru etaje. Efectiv auzi pârâind gheața! Este un pic și și riscant, că dacă cumva e să se întâmple ceva, sincer nu prea ai nicio șansă.

- Dacă auzi gheața, ai un entuziasm așa....
- De aia se pleacă noaptea, când este mai frig și este gheața mai mai stabilă. Am ajuns în Tabăra 1 la 6.100 de metri altitudine, am dormit o noapte. A doua zi am urcat în Tabăra 2, la 6.400 de metri altitudine, am dormit iar o noapte. După care am revenit în tabăra de bază la 5.350 de metri altitudine. Asta a însemnat prima rotație de aclimatizare. Acolo ne-am odihnit vreo două-trei zile...

- Mulți oameni pe parcursul ăsta?
- Când am fost eu au fost emise 500 de permise. A mai fost doar o româncă cu care m-am și întâlnit, Maria Dănilă. Și ea a ajuns pe pe vârf. Și femeile sunt foarte puternice!

- Bun. Ce-a urmat după prima aclimatizare?
- Am început a doua rotație de aclimatizare! Am dormit o noapte în Tabăra 1, o noapte în Tabăra 2, o noapte în Tabăra 3 la 7.200, după care am coborât în tabăra de bază. Din tabăra de bază am coborât într-un sat la 3.500 de metri altitudine, care se numește Namche Bazaar. De ce? Pentru a ne reîncărca bateriile. Cu cât stai mai mult la altitudine mare, organismul consumă foarte multă energie și trebuia să ne reîncărcăm bateriile înaintea ascensiunii finale.

„Din banii pe care îi câștigă într-un an trăiește cu familia lui regește”

- Te simți slăbit acolo, având lipsă de oxigen?
- M-am simțit m-am simțit slăbit doar mai sus de când am ajuns mai sus de 8.000 de metri, de unde începe și „zona morții”, cum o numesc ei, Dead Zone. Acolo am întâmpinat eu greutăți! Mi-a fost greu când am ajuns să trec pe lângă persoanele care au rămas acolo, care erau decedate. Asta mi-a fost foarte mi-a fost greu. Păi cred că am trecut pe lângă șapte-opt cadavre așa, fără să mă forțez...

- Dar nu le ia nimeni?
- E foarte greu să să recuperezi cadavre la înălțimea aceea, pentru că abia te ții tu pe tine în picioare. Efectiv lipsa de oxigen îți dă o stare de somnolență. Parcă era cineva la urechea mea și-mi șoptea: „Pune-te jos și dormi!”. Am fost șase în echipă, doar patru am ajuns pe vârf. Dar din ultima tabără, care se află la 8.000 de metri, până pe vârf nu am mai plecat ca o echipă, ci am plecat doar eu cu șerpașul meu. Deci echipa a fost formată doar din mine și șerpașul.

- Șerpașul fiind un nepalez?
- Da, da.

- Cât costă un șerpaș?
- În contract scria acolo: dacă ajungi pe vârf, trebuia să-i dau 3.000 de dolari bacșișul șerpașului. Și banii aceia a trebuit să-i dau înainte de a începe expediția. Când am ajuns în Katmandu, când am avut prima ședință și ne-am cunoscut, a venit un tip cu mai multe plicuri și ne-a explicat că trebuie să punem acolo bacșișul șerpașului. Bani pe care i-a băgat într-un seif. Nu prea mi-a picat bine treaba asta, că preferam să-i dau eu banii șerpașului. Eu pe șerpaș l-am cunoscut înainte de ascensiunea finală. Am făcut o echipă bună până la urmă. Ce pot să spun despre ei că sunt niște băieți foarte puternici.

- Ei fac des drumul ăsta?
- O dată pe sezon. Cel cu care am urcat eu mai fusese cred că de șase ori pe Everest și avea 24 de ani. Din banii pe care îi câștigă într-un an trăiește cu familia lui regește.

Adrian Ahrițculesei

- Ce ai simțit când ai ajuns pe acoperișul lumii? Mai sus nu se poate pe planeta asta!
- Un sentiment de împlinire, de fericire. Eu pe munte mă simt fericit. Știam că sunt abia la jumătatea drumului. Marea majoritate a accidentelor pe munte se petrec la coborâre. Pentru că intervine oboseala, poate să intervină și relaxarea. După ce am făcut după ce am ajuns pe vârf, ne-am oprit în Tabăra 4, la 8.000 de metri, ne-am strâns lucrurile și după care am coborât direct în Tabăra 2, la 6.400.

- Deci cât durează urcușul, cât durează coborâtul?
- Noi am plecat la 9:00 seara spre vârf, am ajuns la 8:00 dimineața pe vârf.

- Deci aproape 12 ore!
- Ca distanță sunt doar 2 kilometri liniari, dar din cauza lipsei de oxigen, acolo fiecare pas, na, te miști cu încetinitorul, ca să zic așa. Și am ajuns în Tabăra 2 la ora 6:00 după-amiază. Deci au fost 21 de ore de mers.

„Erau morți și unul avea, să zic așa, un echipament asemănător cu al meu”

- Îți revii repede după asta?
- Am ajuns am ajuns foarte deshidratat, am avut 2 litri de lichide la mine, dar n-au fost suficiente. Am vrut doar să beau niște ceai și m-am pus la somn, că eram foarte foarte obosit.

- N-ai simțit niciodată nevoia să renunți totuși?
- Am simțit momente grele, că am avut probleme cu masca de oxigen. La un moment dat nu mai primeam oxigen. Am trecut prin niște momente dificile, dar știți cum am reușit să depășesc momentele acelea dificile? Rugându-mă! Știu două rugăciuni scurte: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!” și „Preasfântă Fecioară Născătoare de Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Le-am spus în continuu, dacă mă credeți, și așa am ajuns pe vârf. Efectiv am simțit că cineva mă împinge de la spate. Și așa am reușit să ajung pe vârf.

- Asta a fost cea mai dificilă dintre ascensiuni?
- Pot să spun că da, Everestul a fost cea mai dificilă expediție a mea de până de până acum.

- E și vârful cel mai înalt de pe Pământ, nu?
- Da, și mi-a fost greu când când treci pe lângă persoanele care sunt decedate. Un moment greu a fost în tabăra de bază am cunoscut doi băieți din Mongolia și înainte de ascensiune, stând în cort cu șerpașul meu, tot timpul țineam legătura cu cei din tabăra de bază. Și la un moment dat am văzut că s-a schimbat la față și l-am întrebat pe Lapka îl chema pe el. „Lapka Sherpa, ce s-a întâmplat?”. Și-mi zice: „Uite, doi băieți din Mongolia sunt dați dispăruți”. Și noi am fost primii care am trecut pe lângă ei și i-am văzut.

- Erau înghețați morți, nu?
- Erau morți, da. Erau morți. Erau morți și unul avea, să zic așa, un echipament asemănător cu al meu. Am încercat să mă pregătesc psihic de acasă pentru treaba asta, dar credeți-mă, realitatea e cu totul cu totul alta, e este incredibil!

Everest, între soare și nori Foto: Guliver / Getty Images

- Cum comunicați? Aveați stații radio?
- Da. Eu am avut și un telefon prin satelit în care familia vedea locația mea exactă unde sunt și puteam pot să comunic cu ei prin doar prin mesaje, nu prin voce. Cei de acasă nu prea stau confortabil când sunt plecat într-o asemenea expediție, mai ales când am vorbit de Everest.

„Pe Everest? De acolo de sus lumea pare mai frumoasă!”

- Părinții ce zic de nebunia asta a ta?
- Ei mă susțin în ceea ce fac și s-au cam obișnuit. I-am dat emoții mamei mele, dar na, s-a obișnuit. Știe că nu-mi asum riscuri inutile.

- Câte zile pe an te ocupi de alpinism?
- Depinde cum stau cu bugetul. Când am fost pe Everest expediția a durat aproape două luni de zile. Atunci am fost cel mai mult plecat plecat de acasă. Muntele m-a învățat că viața este cea mai prețioasă! Cel mai important e să să rămâi în viață.

- Când ajungi pe Everest ce se vede de acolo?
- La momentul acela nu realizam că sunt acolo. De acolo de sus lumea pare mai frumoasă! Nu am înfipt nimic, că mie nu-mi place să las lucruri în locurile unde merg. Doar am făcut poze. Apoi încerc să rămân foarte concentrat pentru că trebuie să ajung sănătos acasă, că mă așteaptă mă așteaptă doi copilași.

- Ai fost în Papua Noua Guinee. Acolo ce Dumnezeu ai mai găsit?
- Obiectivul meu a fost să ajung pe cel mai înalt vulcan din Australia și Oceania. Am fost primul lor turist după doi ani, că am mers exact în timpul pandemiei! Muntele Giluwe, un vârf foarte fain, de 4.000 și un pic de metri. A fost iar o provocare pentru mine, pentru că nu aveam de unde să cer informații despre locul acela, nu prea au fost români în zona aceea și, bineînțeles, am început să mă documentez.

- De pe Internet.
- Am început să iau legătura prin mail cu companii din Papua Noua Guinee, dar la momentul acela nu mi-a inspirat nicio companie încredere. În unele locuri se vorbea despre triburi, despre canibalism! Tatăl meu mai glumeț cu mine și zicea: „Băi, o să mergi acolo și o să facă ăia o ciorbă din tine!”. Citisem despre o companie care avea review-uri bune, se numește Seven Summits Club. Am plătit mai mulți bani, vrei 3.000 de dolari să mă ajute cu logistica. Când am ajuns în Papua Noua Guinee de fapt cei care m-au ajutat la telefon erau cei care nu mi-au inspirat mie încredere cu care schimbasem mailuri.

- Alte probleme au fost?
- Cu obținerea vizei. Eu trebuia să plec, de exemplu, mâine trebuia să vin la București să zbor și eu nu primisem viza. Și am început să dau telefoane, în fine, și printr-un consulat pe care îl aveau...

- Cine dă viză de Papua Noua Guinee?
- Aveau un consulat în Australia și l-am găsit și i-am dat peste o doamnă foarte drăguță și i-am explicat ce și cum și m-a ajutat și după ce vorbisem cu doamna respectivă, după 10 minute am primit viza! „E un nebun, da, cred că nu mai vrea să se întoarcă acasă!” Ha, ha, ha! Faină experiența. Am mers cu doi băieți care erau știau foarte bine zona respectivă și am ocolit triburile acelea care erau cu probleme.

„Am mers vreo opt-nouă ore. La un moment dat eram prin junglă”

- Erau înarmați?
- Aveau macete. Citisem să mă protejez împotriva șerpilor, dar un băiat în fața mea, mergea desculț el cu maceta în față. Era vegetația foarte mare și tăia vegetația în fața mea cu maceta.

- GPS ai peste tot pe unde mergi?
- Da. Nu vreau să mă rătăcesc și îmi place să văd unde sunt. Mă uit pe telefon să văd unde sunt, cam cât mai avem până pe vârf. Îmi place să-mi iei repere pe traseu. Dacă se întâmplă ceva să mă orietez singur.

- Nu ți s-a întâmplat niciodată să te rătăcești?
- Nu vreau să fac eu pe pe Zorro, dar m-a ajutat Dumnezeu să depășesc momentele dificile prin care am trecut până acum. După ce am ajuns pe vârf, m-am întors în în tabără. Localnicul mi-a zis „Nu ai vrea să mergem să coborâm de pe munte pe o altă parte, să vezi și altă parte a muntelui?”. Am fost deschis la lucrul ăsta și am mers vreo opt-nouă ore. La un moment dat eram prin junglă... L-am văzut pierdut și pe el... Atunci îmi treceau tot felul de chestii prin cap! Când am ajuns la drumul principal unde ne aștepta o mașină, îmi venea să-l pup pe șofer, să-l iau în brațe! Îmi place să să merg pe munte și să explorez locuri noi, să văd alte țări, alte culturi.

- Care e imaginea care ți-a rămas în minte după toate expedițiile sale?
- Am tras niște învățăminte și muntele trebuie respectat. Și înainte să ajung pe Everest credeam în Dumnezeu, dar pot să zic, cu mâna pe pe inimă, că există Dumnezeu! În momentele acelea grele prin care am trecut și am început să mă rog, efectiv am simțit că cineva mă împinge de la spate . Everestul a fost cel mai greu și al doilea McKinley.

- Pe Nanga Parbat ai fost?
- Din păcate n-am ajuns pe Nanga Parbat. Este un alt vârf de peste 8.000 de metri. Acesta probabil va fi următorul meu obiectiv, dacă Dumnezeu o să mă ajute să ajung și la Polul Nord, să încerc să ajung și pe celelalte vârfuri de peste 8.000 de metri, pentru că sunt 14 în total. Eu am reușit să ajung doar pe unul, pe Everest.

Nanga Parbat

- Până când ai de gând să urci așa?
- Atâta timp cât o să fiu sănătos și o să găsesc resursele financiare. Încerc să găsesc un echilibru între ceea ce fac și familie. Încerc să-mi petrec timp și cu copilașii, să mă joc și să-mi întrețin familia.

- Dacă te întreb care e cel mai cunoscut alpinist român, ce-mi răspunzi?
- Nu sunt eu. Cred că Horia Colibășanu sau Constantin Lăcătușu. Eu mă aflu printre cei mai buni alpiniști pentru că sunt în viață!

„Sper să găsesc resursele necesare să-mi îndeplinesc visul”

- Există o prietenie între voi?
- O prietenie, respect. Ne știm de pe rețelele de socializare. Nu mi-am permis să-l sun pe Horia Colibășanu să-i cer sfaturi. Cred că o dată m-am întâlnit cu el la Bușteni, în 2023, unde m-am cunoscut cu el și am schimbat două-trei vorbe.

- Ai putea să trăiești numai din alpinism?
- Nu știu dacă poți să trăiești din asta. Pentru mine e o cheltuială în plus. Am cinci antrenamente pe săptămână. Încerc să-mi mențin nivelul de pregătire fizică. Mai particip la semimaratoane, maratoane de alergare montană. Îmi plac provocările. E foarte bine în viață să-ți creezi obiective, pentru că ceea ce fac eu înseamnă mișcare, înseamnă sănătate.

- Alpiniștilor mai tineri ce sfat le-ai da?
- Orice vis poate deveni realitate, dar nu oricum: prin disciplină și seriozitate. Și asta e valabilă în orice domeniu. Dacă vrei să-ți îndeplinești vreun obiectiv, vreun scop, trebuie doar să fii disciplinat și serios. Și dacă ești disciplinat și serios, o să-ți îndeplinești obiectivele.

- Planul pentru Polul Nord cum arată?
- Să ajungi într-o bază rusească și de acolo cu sania, cu echipamentul în spate și să ajungi la Polul Nord geografic, doar că marele pericol sunt urșii polari. Este și foarte scumpă expediția. Citisem undeva că e 200.000 de dolari. Nu merită! Dacă ești vreun magnat, merită!

- Înțeleg.
- Eu cred că o să merg pe varianta mai safe. Este o companie care organizează maratoane acolo. Am aflat de ei de curând, chiar am și luat legătura și am cerut ceva ceva date. Cu un spărgător de gheață, ajungi aproape de Polul Nord geografic. Apoi ai un traseu de 42 de kilometri. Sunt optimist, ca de fiecare dată, și cu ajutorul lui Dumnezeu sper să găsesc resursele necesare să-mi îndeplinesc visul.