)
Articol de Narcis Drejan - Publicat vineri, 06 noiembrie 2026 23:33 / Actualizat vineri, 06 noiembrie 2026 23:36
Ionuț Radu nu vine la echipa națională, după ce Celta Vigo a trimis o hârtie către Federația Română de Fotbal, explicând că portarul are o problemă mai veche la umărul drept și că urmează un tratament medical, însoțit de o perioadă strictă de repaus. Între comunicatul oficial și realitatea fotbalului de astăzi există o discuție mult mai interesantă decât o simplă convocare ratată.
Încep să vă spun că nu cred că Radu trebuie pus la zid, până la urmă nu avem toate informațiile medicale, nu știm cât de serioasă este afecțiunea și nici nu avem vreun motiv să ne imaginăm că un fotbalist ar trebui să-și sacrifice sănătatea pentru o echipă națională care, în ultima vreme, a devenit mai degrabă un loc al dezamăgirilor.
Nu-i înțeleg nici pe foștii mari fotbaliști care-i cară șuturi în fund și-l trimit spre retragerea de la echipa națională. Și acum, episodul Radu readuce în atenție o problemă care există de ani buni în fotbalul european: cât mai înseamnă echipa națională pentru un jucător atunci când clubul îi oferă un contract care îi poate asigura liniștea financiară pentru tot restul vieții? Și mai ales când echipa națională se duce spre lumea a treia.
Contractul devine mai important decât drapelul
Discuția nu a început ieri și nici nu este o invenție a fotbalului românesc, englezii au fost printre cei care au împins foarte mult această relație dintre club și jucător în zona contractelor fabuloase, a protejării investiției și a interesului economic.
Când un club plătește zeci de milioane pentru un fotbalist și îi oferă un salariu pe care un om obișnuit nu-l poate câștiga în 10 vieți, începe să privească lucrurile diferit.
Jucătorul nu mai e sportivul care te ajută, el devine un activ extrem de scump, iar clubul vrea să-l aibă disponibil pentru competițiile în care investește bani, nu să-l recupereze după fiecare acțiune a echipei naționale.
Să ne amintim de interminabilele discuții din jurul Cupei Africii pe Națiuni. Fotbaliștii africani au fost, de multe ori, prinși între obligația de a-și reprezenta țările și presiunile cluburilor europene, care nu erau deloc încântate să-și piardă titularii în mijlocul sezonului.
Au existat tensiuni, negocieri, nemulțumiri și situații în care interesul clubului a fost pus înaintea celui al reprezentativei. Au schimbat și calendarul Cupei Africii, să nu fie afectate meciurile din cupele europene, până la urmă clubul plătește, clubul decide și tot clubul protejează.
În ziua de azi, fotbalistul știe foarte bine unde îi este viitorul financiar. Naționala îi poate oferi prestigiu, emoție, vizibilitate și sentimentul apartenenței, dar contractul este cel care îi garantează confortul.
Atunci când apare o problemă medicală, clubul are toate motivele să-și protejeze titularul, deci Celta Vigo nu are niciun interes să riște agravarea unei afecțiuni la umărul portarului său doar pentru ca acesta să bifeze încă două prezențe într-o echipă națională care nu mai are nicio șansă cu 0 puncte după 4 meciuri.
Celta își apără investiția, noi căutăm explicațiile
Ok, nu trebuie să acceptăm automat orice absență și nici că echipele naționale ar trebui să devină simple anexe ale cluburilor. Ce trebuie noi să înțelege, că că fotbalul s-a schimbat, iar discursul romantic despre tricou, drapel și sacrificiu nu mai poate explica singur toate deciziile unui jucător.
E gata, s-au dus demult astea, țin de nostalgii, plus că uitați-vă la ce contracte aveau atunci fotbaliștii și ce sume sunt azi! În cazul lui Ionuț Radu, mai există însă un detaliu pe care nu-l putem ignora, acela că portarul a fost titular în primele două partide din Liga Națiunilor, apoi a pierdut locul în echipă după înfrângerile cu Suedia și Bosnia. Otto Hindrich a fost preferat în meciurile cu Polonia și Suedia, iar acum Radu nu mai vine deloc.
Coincidență, context medical sau pur și simplu o perioadă în care clubul consideră că trebuie să rezolve definitiv o problemă mai veche? Nu avem de ce să inventăm scenarii și nici nu trebuie să ne comportăm de parcă România ar pierde vreun mare avantaj strategic prin absența lui Radu.
Am pierdut 4 meciuri din 4, am primit 13 goluri și am reușit să transformăm o campanie de Liga Națiunilor într-o demonstrație de neputință. Am pierdut cu 1-2 în fața Suediei, cu 2-4 împotriva Bosniei, am încasat un rușinos 0-6 de la Polonia și am mai pierdut o dată cu Suedia, 0-1 și noi ne plângem că nu vine portarul, pe bune? Ne-a dispărut și simțul realității!
Dacă tot pierdem, măcar să vedem ce avem în curte
Sincer, la cum arată lucrurile, putem să-i dăm poarta și lui Sandu, de la Corvinul, portarul naționalei U21. De ce? Pentru că România are nevoie să vadă ce resurse mai are și ce poate construi pentru viitor, dacă tot pierdem, măcar să înțelegem cu cine putem merge mai departe.
Nu Ionuț Radu este problema fundamentală a naționalei și nici cluburile care își protejează jucătorii nu sunt dușmanii fotbalului. Durerea mare este că noi continuăm să ne raportăm la echipa națională cu reflexele unui fotbal care nu mai există, în timp ce rezultatele ne arată că avem nevoie de o reconstrucție mult mai profundă.
Un clasic al fotbalului striga des la unii portari: „Ce nu poți să aperi, lași!”. Cam acolo suntem și noi cu echipa națională și cu fotbalul de 2 lei și 47 de bani!
