Articol de Vlad Nedelea, Iosif Popescu (video) - Publicat luni, 16 ianuarie 2023 13:45 / Actualizat luni, 16 ianuarie 2023 14:10
Antonio Sefer (22 de ani), fotbalistul Rapidului, a rememorat momente-cheie din copilărie până în prezent. Lacrimile de la retrogradarea Oțelului, durerea de la Groningen, dar și amintirea unchiului său sunt cele mai grele părți din viața lui.
1. Începutul în fotbal
Un moment aparte a fost când m-am apucat de fotbal. E un moment-cheie. Eram cu părinții și nașul meu, le tot spuneam că vreau să merg la fotbal, așa că m-au dus. Pe vremea aceea, antrenorul copiilor era Zoltan David din Galați. Îl știau toți copiii. La început nu a avut o grupă pentru mine, dar m-a băgat la o grupă mai mare și m-am bucurat foarte mult.
Îmi doream să fiu pe terenul de fotbal pentru că toți știau, în cartierul nostru, că spărgeam geamurile cu mingea. Eram un copil mai rău, ca să zic așa, pentru că făceam probleme. Aveam cinci sau șase ani. M-am apucat devreme. Nu știam la acel moment că ăsta îmi va fi viitorul, dar știu cert că mi-am dorit să ajung un fotbalist, să joc pentru o echipă bună și la națională! Mi-am atins anumite obiective, dar mai am destule.
2. Lacrimile de la Oțelul și apelul de la protecția copilului
Un alt moment e cel când toate camerele m-au surprins plângând după acel meci Oțelul - Rapid, la retrogradarea Galațiului (foto). Noi știam că va fi finalul Oțelului. După aceea n-a fost tocmai plăcut. Eu aveam 15-16 ani, eram la Timișoara și cei de la Protecția Copilului au sunat-o pe mama mea, s-au sesizat din cauza unor articole pe ideea că «Sefer este vândut, copilul gălățenilor este vândut ca un sac de cartofi cu 2 lei» sau ceva de genul. Oțelul era în faliment și trebuia să-și recupereze banii anumite societăți.
Mă bucur că acum au ajuns în liga a 2-a cei din Galați. Le doresc multă baftă, să promoveze! La Oțelul n-am câștigat niciun ban. Nici în momentul de față banii nu prea contează pentru mine. Ce contează este să fiu fericit și să joc pentru suporteri. Și când am plecat din Olanda, nu m-am gândit la bani. Am venit la Rapid în Liga a 3-a. Puteam pleca de atunci în Liga 1, aveam oferte. Am preferat să mă simt fotbalist și drept dovadă suporterii Rapidului m-au făcut să mă simt fotbalist și le mulțumesc pe această cale.
3. Momentul Groningen
După Oțelul, am mers la Centrul de Excelență Timișoara, antrenorii de acolo m-au ajutat foarte mult! După un an, am mers la Groningen (foto, alături de mama sa la prezentare), acela a fost un moment-cheie, în care m-am dezvoltat ca sportiv. Am învățat multe lucruri, m-am maturizat și am venit cu o altă mentalitate de acolo.
Din păcate, am avut și probleme. Nu aveam cartea verde, eram încă minor, iar transferul nu a putut să fie sută la sută gata, așa că am stat un an de zile, până când am făcut 18 ani, ca să pot să joc un meci oficial pentru ei. Acolo am învățat să nu renunț niciodată, chiar dacă mi-a fost foarte greu. Mă trezeam la ora 7 dimineața și ajungeam seara la 8 acasă. Schimbam două autobuze ca să ajung la antrenament. La un moment dat m-am săturat, nu mai puteam sta.
Am văzut un meci al Rapidului din Liga a 4-a. Am și filmat pe telefon galeria, m-a impresionat. Nu mă laud că eram mare rapidist, să zic «Mamă! Ce iubesc Rapidul!». Dar când am văzut galeria Rapidului, ceream să vin mai des la meci. Le-am spus alor mei că vreau să mă întorc acasă. L-am sunat pe Florin Manea și m-a ajutat să ajung la Rapid.
4. Transferul la Rapid
Mi-am dorit foarte mult să ajung în Giulești (foto). Am refuzat foarte multe oferte, dar este cea mai bună alegere pe care am putut să o fac. Mi-am prelungit contractul în momentul de față și mă bucur că pot fi alături de acești suporteri minunați, de conducere, de jucători. Nu mă văd în tricoul altei echipe. Sunt cel mai fericit aici, la Rapid! Toată familia mea este mândră și fericită că sunt la Rapid și mă bucur că am ales cu inima și nu financiar.
Nu e ușor să fii jucător aici. Există o presiune... Suporterii Rapidului au așteptări foarte mari. Uneori m-am ridicat la nivelul lor, alteori nu. Ce pot să le transmit este că dau totul la fiecare meci și antrenament să-i fac fericiți. Când nu-mi iese un meci sunt foarte trist, las capul în pământ și muncesc ca să-i fac fericiți data viitoare.
5. Primul gol în Liga 1 și convocarea la națională
Primul gol a fost pentru unchiul meu, dar și naționala a fost un capitol important. Nu știu ce să aleg, le combinăm pe amândouă, e OK? (râde). Îmi doream mult golul. Era un moment greu pentru mine, nu eram în cea mai bună stare. Unchiul meu avea probleme de sănătate. Chiar mi-am dorit să marchez pentru el, să-l fac fericit pentru ultima lui clipă. El n-a mai trăit foarte mult timp după aceea, mă bucur că am marcat, i-am dedicat golul, cum o voi face cu toate golurile pe care le voi mai înscrie. Sper să fie mândru de mine acolo unde este! Nu plâng (n.r. are lacrimi în ochi), dar nici bine nu sunt.
Îi mulțumesc lui mister Edi Iordănescu că m-a chemat la lot! Că a avut încredere în mine și m-a debutat. Țin să-i mulțumesc lui, staff-ului și tuturor colegilor cu care am colaborat acolo. Țin minte că eram în cantonament, parcă trebuia să jucăm cu Craiova, și am primit un mesaj de la nea Cornel, magazinerul nostru: «Hai România!». Atunci mi-am dat seama, m-a sunat și team managerul de la națională. Țin minte că eram cu Onea în acel moment. M-am bucurat atât de tare, aveam mâinile transpirate, aveam emoții. Am împărtășit cu el prima dată convocarea. Când am primit echipamentul eram atât de mândru... O onoare imensă, sper să o mai fac, să reprezint echipa națională de cât mai multe ori! Să-i fac mândri pe suporterii Rapidului și ai echipei naționale.
Citește și alte articole despre Rapid:
