Articol de Cătălin Striblea - Publicat luni, 15 noiembrie 2021 12:22 / Actualizat luni, 15 noiembrie 2021 12:23
Nu sunt nici dezamăgit, nici nervos de încă o ratare a Naționalei noastre. Sunt supărat că nu suntem acolo. Ca orice om care are vise dincolo de posibilități.
Când am început această serie de editoriale pentru GSP, v-am întrebat dacă mai aveți încredere în Naționala României. Căci eu nu aveam. Și mi-am propus să sperăm într-o calificare la baraj, pe care apoi să-l pierdem. Tot ce doream în mod realist era să văd mugurii mai binelui și pe Stanciu, Hagi și Man fiind mai buni ca în trecut. Și asta este, de fapt, tot ce-am obținut.
Dacă te uiți pe linia de clasament, am pierdut calificarea din cauza meciului din Armenia. Și evident din cauza egalului cu Islanda. Iar ei au câștigat pentru că au bătut în Germania, dar și pentru că în momentele cheie au fost mai buni, mai atenți, mai hotărâți. În fapt, este diferența dintre două echipe dintre care una a fost mai aproape de performanță în ultimii ani. Performanța asta mică, rezervată esticilor. Iar cealaltă doar se caută și crește.
Am avut momentele noastre bune. Cu Germania, dar nu destul. Cu Islanda, dar nu tot timpul. Cu Macedonia, căreia i-am luat mai multe puncte. Per ansamblu, am fost însă mereu cu un pas în urmă, fără aer și într-o poziție nefirească. Dar am fost acolo.
Ne-a mers apărarea, am știut să pasăm la mijloc. Nu am știut să dăm gol, nu am știut să ținem de rezultat. Și nici să punem piciorul apăsat sau să ne spargem capul când a fost nevoie mai tare. Am fost un amestec de palide momente bune cu un chin neliniștitor. Dar a fost ceva mai bine ca acum un an.
Antrenorul a fost și el ceva mai bun decât în trecut. Și-a dat seama că nu e de ajuns să vrei și să te arunci înainte, ci să și poți și să-ți folosești creierul. Mirel Rădoi a crescut, s-a maturizat, a învățat. E drept, pe nervii noștri. Și apoi a căzut din nou. Și mi-a adus aminte că încununarea ca jucător nu a vrut să o trăiască în lumea grea a fotbalului, ci acolo unde a fost mai ușor. Și că nici cartea nu și-a pus-o în ordine.
Când te uiți în urmă, însă, linia asta frântă merge în sus. Pentru că am avut speranță până aproape de capăt. Iar asta nu ni se mai întâmplase. Când speranța e aproape de fiecare dată cu tine, când ai momente în care ești foarte aproape, începi să crezi.
Și începi să te înscrii în logica aceea care spune că performanța în sport nu e o linie care se aruncă în sus, ci un platou în care ești mereu aproape de ce dorești și apoi, din când în când reușești. E semn că data viitoare va fi mai bine.
De aceea, acum ne înșelăm dacă ne întrebăm ce trebuie să schimbăm. Și Mirel greșește când pleacă. Onoarea îl împinge, dar ar trebui să știe că grupul e pregătit pentru prima performanță. Ea va veni peste doi ani.
Într-o lume normală, azi am aprecia ce am câștigat în ultimii ani și am identifica problemele care încă ne trag în urmă. Pun pariu că nu o să o facem. Și cu modelul acesta în minte, am îndoieli că data viitoare va fi mai bine. Dar măcar se va chema că am mai încercat ceva, nu?
