Articol de GSP - Publicat joi, 31 decembrie 2020 12:13 / Actualizat luni, 04 ianuarie 2021 14:33
Helmut Duckadam, 61 de ani, „Eroul de la Sevilla”, portarul român care a intrat în Cartea Recordurilor, a participat la „Prietenii lui Ovidiu”, emisiune moderată de Ovidiu Ioanițoaia.
- Emisiunea „Prietenii lui Ovidiu” este difuzată în fiecare miercuri, de la ora 20:00. Poate fi urmărită pe pe site-ul www.GSP.ro, pe pagina de Facebook a Gazetei (link AICI), pe contul de YouTube al Gazetei (abonează-te aici), în format podcast pe principalele platforme de distribuție a podcasturilor: Apple Podcast și Spotify.
- Helmut, cel mai important moment din cariera ta e la Sevilla. Mai ții minte cui ai apărat loviturile de la 11 metri?
- Cum să nu știu? Și noaptea dacă mă trezesc le știu!
- Să te verificăm!
- Alexanko era căpitanul de echipă, Pedraza a tras cel mai bine, Pichi Alonso și Marcos.
- I-ai studiat?
- Nu am studiat nimic înainte. A fost singura echipă pe care eu n-am văzut-o jucând. În semifinale ei au pierdut în deplasare cu 3-0, apoi în retur au întors și s-au calificat la penalty-uri. Eu nu am văzut deloc acel meci.
- Dar portar tu cum ai ajuns?
- De când eram copil și m-am hotărât că-mi place în poartă, pentru că eram puturos la alergare. Eu am început direct în poartă, n-am avut alte visuri, chiar dacă dădeam bine cu capul și trăgeam bine la poartă, pe la miuțe.
Când eram mic și jucam la Semlac, la 14 ani, era un meci cu Gloria Arad. Îmi doream să joc cu Gloria Arad, să ajungem la penalty-uri, eu să le apăr și să ne calificăm. Îmi doream de mic să fic cel mai are. Am avut un talent pentru penalty-uri, dar sunt portari care n-au acest talent.
- În finala din 1986 ai avut parte de ce ți-ai dorit de mic.
- La Sevilla cred că au fost de toate. Și ajutor divin și inspirație în acele opt, nouă minute. Eu nu-i văzusem niciodată și nici nu știam unde trag. Boloni și Majearu erau foarte buni în perioada aia, dar majoritatea încercau să tragă cu latul, să nu greșească. Amândoi au făcut-o așa, dar Alexanko a tras cu interiorul în dreapta mea.
- După?
- După a început un joc al minții... Mă puneam în mintea jucătorului. Mulți gândeau că dacă a tras în dreapta, următorul o dă în stânga, dar eu m-am dus pe dreapta... Și eram convins sută la sută că Pichi Alonso va trage tot în dreapta! Era logic că după ce am apărat două acolo, nu se mai duce tot acolo.
- Portarii din ziua de azi...
- Acum portarii fac jocuri de intimidare, de tachinare. Portarii acum au voie să se miște pe linia porții, noi n-aveam voie să ne mișcăm. Eu n-am văzut nici cine a executat la noi. Nu m-am uitat, am aflat abia după joc.
- Cum naiba?! Asta-i chiar tare!
- Eu stăteam pe spate. Nu m-am uitat deloc cine dă, în mintea mea eram foarte concentrat și mă gândeam că trebuie să apăr. A fost o concentrate fantastică în momentele alea și m-a ajutat și stadionul. Spectatorii. Când executau spaniolii era mereu liniște, când executau ai noștri, fluierau. Poate și liniștea aia m-a ajutat. Eu oricum nu mai auzeam nimic, eram concentrat.
- Ai rămas cu amintiri fantastice, Helmuth!
- Da! Când am jucat cu Ajax, președintele lor, Edwin van der Sar, unul dintre monștrii sacri ai portarilor, a vrut să mă cunoască. La masa oficială ne-am întâlnit și la un moment dat n-a mai rezistat și m-a întrebat: "Hai, mă, Helmuth! Cum e să aperi patru? Și eu am mai apărat câte unul și știu cât de mult m-am bucurat, dar cum te bucuri la patru?!".
