Articol de Justin Gafiuc - Publicat joi, 12 august 2021 11:54 / Actualizat joi, 12 august 2021 14:06
Antrenor la Minaur Baia Mare U19, Romulus Buia, 50 de ani, descrie cum i s-a blocat de două ori plecarea la Steaua și rememorează marele coșmar al carierei: transferul ratat la Barcelona, în decembrie 1991. Dezvăluie felul în care, deși Pițurcă insista să-l aducă în Ghencea în 2001, a ajuns în Ștefan cel Mare, forțat de împrejurări.
- Domnule Buia, ce vă mai spune fotbalul românesc de azi?
- Mult mai puține lucruri decât în perioada în care activam. Primele zece locuri erau ocupate constant de echipe puternice, care aveau un cuvânt de spus oricând în campionat.
Acum sunt prea multe formații neatractive, care parcă te îndepărtează de fotbal, sentiment întărit și de această pandemie interminabilă. Și dacă s-ar da din nou drumul la capacitate maximă pe stadioane, câte meciuri ar mai strânge 40.000-50.000 de spectatori? Când jucam la Timișoara, se adunau minimum nouă-zece partide pe teren propriu cu asemenea asistență!
- Dintre echipele mari, ați jucat la Craiova, la Dinamo, la Poli Timișoara. Care v-a rămas cel mai aproape de suflet?
- Banatul, evident! Grupul, atmosfera și suporterii de acolo m-au făcut să mă simt senzațional. A fost perioada dinainte să vină Marian Iancu.
Era o plăcere să joci cu zeci de mii de fani în tribune. Te împingeau de la spate, te făceau responsabil, discutam mereu înaintea partidelor în vestiar: „Băieți, trebuie să ne batem ca leii pentru oamenii ăștia care vin să ne vadă!". Și în timpul liber, când ieșeai undeva, nu te puteai ascunde, că se strângeau mereu lângă noi câte 20-30 de suporteri, cu care o mai lungeam la palavre.
Poate am avut talent și potențial să realizez mai multe în carieră, dar gândiți-vă că am prins anii când concurența pe postul meu era acerbă și la națională pătrundeai foarte greu din acest motiv. Am încercat însă să-mi fac datoria peste tot, n-am pus niciodată banii pe primul plan. Am considerat mereu că e bine să oferi întâi, apoi să ceri.
- Romulus Buia
Romulus Buia: „M-am dus cu inima strânsă la Dinamo"
- O lungeați cu bere sau cu șpriț?
- Cu ce dădea Dumnezeu! Nu prea aveam bani atunci, nu alergam după salarii și, de multe ori, suporterii ne țineau, din plăcerea lor, și la discotecă, și la restaurant. Nu mai zic de sărbătoarea de la „Zilele Timișoarei"! Cred că și azi lumea ne iubește acolo pentru ce am făcut la Poli. Păcat că au fost și sunt ambiții locale mari. Altfel, Timișoara putea reveni demult în Liga 1.
- Știu că au fost câteva tentative de a ajunge și la Steaua, nu?
- Două ocazii, ambele ratate! Prima dată s-a întâmplat prin ‘92, când am plecat de la Baia Mare, nu m-am prezentat șase etape și am stat la cantonamentul Stelei de la hotelul „Haiducului", în cameră cu Panduru. Jucasem și opt amicale, am marcat șapte goluri, dar transferul nu s-a putut opera din motive financiare.
Iordănescu mă plăcea, voia să mă folosească în ofensivă cu Ilie Dumitrescu și Vlădoiu, dar Baia Mare a ținut cu dinții de preț și m-a orientat către Ekeren, în Belgia, de unde a încasat vreo 200.000 de dolari, plus un autocar și echipament.
- Și a doua?
- A vrut nea Piți să mă transfere în 2001, când eram la Rocar. Lucraserăm împreună și la Craiova, mă știa bine. Dar patronul de la Rocar, Gheorghe Florea, a refuzat și mi-a zis că trebuie să merg la Dinamo, chiar după ce pierdusem cu ei finala Cupei României.
Sincer, m-am dus cu inima strânsă în Ștefan cel Mare, fiindcă dintotdeauna îmi dorisem să joc la Steaua. Din păcate, erau însă vremuri în care fotbaliștii nu prea aveau un cuvânt de spus. Sigur, a fost sezonul în care Dinamo a luat titlul, dar eu am intrat foarte puțin și m-au și cedat repede la Bistrița.
203meciuri și 20 de goluri în L1 a adunat Romulus Buia, în tricoul a 7 echipe: U Craiova, Sportul, Rocar, Dinamo, Bistrița, Poli AEK Timișoara și Pandurii
Romulus Buia: „Puteam face pasul spre prima echipă a Barcei"
- Barcelona rămâne însă marele tren pierdut!
- Așa e! Un tren în care ai ocazia să te urci o singură dată în viață. Dacă-l pierzi, la revedere! Eram jucător de liga secundă, la Baia Mare, am dat probe la Barcelona în decembrie 1991, au vrut să mă oprească pentru echipa B în primă fază.
A fost o pățanie întreagă. Când am plecat, uitasem pașaportul, mi l-a recuperat Victor Becali. În Spania m-a așteptat Giovanni, m-am pregătit trei zile cu formația secundă, am marcat două goluri într-un amical câștigat cu 5-2. Am făcut un antrenament și cu cei mari.
- Cu Cruyff?
- Da. Și cu toți greii: Zubizarreta, Guardiola, Koeman, Amor, Bakero, Stoicikov. M-am întors acasă cu mari speranțe, dar, din păcate, Baia Mare a cerut peste 200.000 de dolari. Nici Giovanni n-a reușit să-i înduplece să mai lase din pretenții.
Spaniolii nici n-au vrut să audă să dea atâția bani pe un fotbalist de Divizia B din România. Sunt convins că, la cât de motivat eram, puteam face pasul spre prima echipă a Barcei. Voi regreta toată viața acest episod, mai ales că n-am avut nicio vină pentru deznodământul nefericit.
Man e preferatul meu din noua generație. Nici Coman nu e rău, dar când va pleca peste hotare, trebuie să analizeze atent și să găsească o echipă pe care să se plieze, fiindcă lucrurile se schimbă radical în străinătate.
- Romulus Buia
Buia: „Doar la Bistrița am încasat toți banii"
- Scoțând din calcul experiența externă în Belgia, unde ați avut cel mai mare salariu?
- La Poli Timișoara, 20.000 de dolari pe lună, dar au fost numai pe hârtie, că nu i-am încasat pe toți. Ultimele tranșe nu preau se mai plăteau, de obicei. Singurul loc unde am primit banii integral a fost la Bistrița, unde nea Jean, Dumnezeu să-l ierte!, era foarte corect din acest punct de vedere.
- Dar acolo ați nimerit în inima vestitei Cooperative, cu blaturile de rigoare!
- Mi s-a părut mie ciudat că încasam prime și la înfrângere, la meciuri în care pluteau în aer acalmia și cumințenia. Nu prea mi-a mers OK nici la Gloria, că stăteam mai mult pe bancă. Nu-mi cădea bine, fiindcă venisem de la liderul Dinamo și ajunsesem rezervă la locul 14 din Liga 1. Am cerut să mă trimită la tineret și am luat titlul acolo!
2e numărul selecțiilor lui Buia la echipa națională, ambele în partide amicale: cu SUA (1991) și Mexic (1992)
Buia: „Pandi era un pic exagerat"
- Antrenorii cei mai duri cu care ați lucrat?
- Florin Marin și Panduru. Primul avea niște antrenamente pur și simplu epuizante, cădeai lat. Iar prietenul Panduru, la Timișoara, mă punea să alerg ca pe un junior. Era un pic exagerat, dar am dus, ce să fac? După meciuri, în vestiar, ne gândeam deja toți cu groază la antrenamentul de luni cu Pandi.
E drept și că eu m-am certat întotdeauna cu kilogramele și am fost într-o permanentă luptă cu cântarul. Dar faptul că am avut o singură accidentare serioasă în carieră, la Ekeren, spune totuși că am dus o viață sportivă calculată. Trag și acum tare la miuțe, la tenis cu piciorul. Încă pot la 50 de ani!
- Cine vă place dintre tehnicienii de azi?
- La capitolul străini, Uhrin a făcut mereu treabă bună când a lucrat în România. Și Ionuț Badea dintre români. Nu știu cum e în vestiar, nu-l cunosc, dar pare un tip așezat și echilibrat. Nu l-am văzut niciodată nervos sau să sară calul.
Pe Pițurcă îl iubesc, un antrenor excepțional! Și, din trecut, l-aș nominaliza și pe Alexanko, cu care am lucrat la Craiova. Eram trimis la tineret, m-a văzut la un antrenament pe zgură și l-a întrebat pe Silviu Lung de mine. „Aaa, are probleme, îi place șprițul, nu e serios!" a fost răspunsul. Dar Alexanko a cerut să vin imediat la echipa mare și m-a băgat din prima titular la Constanța, unde am bătut. Un ochi, o intuiție și o încredere fantastice!
Singurul meu sezon extern, la Ekeren, un fel de Ceahlăul, mi s-a părut foarte dur. Liga belgiană e aspră. Iar atunci avea și mai mare greutate decât acum. Jucau Degryse, Scifo. Nu a fost un campionat pe gustul și calitățile mele.
- Romulus Buia
Romulus Buia: „Da, îmi plăceau chefurile după victorii!"
- Adevărul e însă că v-a cam surâs și viața frumoasă, nu?
- Cui nu-i place? O lungeam deseori după meciuri, dar nu încurcam petrecerile cu antrenamentele sau meciurile. Nu cred că ați auzit vreodată că Romică Buia a fugit din cantonament sau chestii din astea. Nu m-am dat niciodată la o parte de la efort, de la sudoare, de la sacrificiu. Îmi plăceau chefurile după victorii și nu mi-e rușine s-o spun. Nu regret nimic din ce-am trăit.
- De unde s-a născut porecla „Figo din Berceni”?
- Presa a lansat-o, dar în spate există un episod amuzant care a contribuit la această comparație. Jucam la Rocar, tocmai îmi cumpărasem niște ghete la fel cu cele purtate pe atunci de Figo și am dat un gol spectaculos cu Rapidul.
După meci, regretatul Călin Zanc îmi zice: „Băi Romică, ai prins un șiret plin senzațional!". „Ce șiret, mă, că am dat cu exteriorul!". „Șiret plin, Romică! Facem pariu?". „Știi tu mai bine, ești nebun?". „Facem pariu?". Am făcut. Îmi arată ghetele, șiretul era pe exterior. „Romică, e șiret plin?". I-am plătit pariul: două sticle de whisky.
Romulus Buia: „Era să mănânc scoicile cu tot cu cochilie!"
Dincolo de dezamăgirea ratării transferului la Barcelona, Buia a trăit în Catalunya și un moment amuzant: "Am ieșit la cină cu Giovanni și Stoicikov, iar la masă au comandat scoici. Mi-au adus mie prima porție. Nu știam cum se mănâncă, așa că am avut prezența de spirit să mă refugiez la toaletă câteva minute, să aștept să înceapă și ceilalți să servească. M-am orientat și eu după ei apoi, cu scobitoarea am luat partea din interior. Altfel, eram tentat să sparg cu tot cu cochilie!"
5cluburi există pe CV-ul lui Buia în calitate de antrenor sau director tehnic, toate în ligile inferioare: CSMU Baia Mare, Recea, Minaur Baia Mare, ACS Poli Timișoara și CSM Sighetu Marmației
