Articol de Luminița Paul - Publicat joi, 12 august 2021 11:03 / Actualizat joi, 12 august 2021 11:47
Vasile Pușcașu e cel mai recent campion olimpic al României în sportul celor puternici și abili. Recent înseamnă însă 1988, iar fostul secretar al federației spune că un alt titlu la JO ar putea veni când baza de selecție va fi mai amplă.
A mai trecut o ediție a Jocurilor Olimpice și, de data aceasta, luptele nu au urcat pe podium, așa cum se întâmplase la Rio 2016. Cel mai recent campion olimpic român al disciplinei a împlinit 65 de ani pe 2 mai, se descrie drept "tânăr pensionar" și are grijă să se mențină activ, așa cum a fost mereu, încă din copilărie.
"Am o grădină mică, îmi cultiv roșii, ardei, zmeură, căpșune, de toate, am gazon, îl tund, îl ud. Toată ziua e de treabă", spune Vasile Pușcașu, care locuiește împreună cu soția într-o casă lângă București. Citește mult, "am o carte acum adecvată vârstei, Tinerește și trăiește mai mult", spune râzând. Se uită la filme, de acțiune și istorie. În 1988, la JO de la Seul, cucerea medalia de aur, apoi se retrăgea din activitate cu sufletul împăcat. Cumva, a simțit că acolo, în Coreea de Sud, va veni momentul său, atât de așteptat în ani și ani de carieră.
Vasile Pușcașu, 13 titluri consecutive
Recent sună ușor straniu, au trecut 33 de ani de la reușita lui Pușcașu, de altfel singura la lupte libere pentru România la Jocuri Olimpice. Medalii s-au mai luat, dar aur este unul singur. În spatele acestui reper unic stă o poveste plină de momente diferite, de suișuri și coborâșuri, pe parcursul căreia a existat însă o constantă: dominația luptătorului la categoria sa.
"Am fost 13 ani consecutivi campion național la 100 kg, nu m-a bătut nimeni niciodată, de la 20 la 33 de ani", subliniază învingătorul olimpic și vocea are aceeași forță precum seria victoriilor.
O poveste care a început în Bârsănești, "un sătuc frumos, așezat între dealuri, aproape de Onești", după cum își descrie locul de baștină. A început cu fotbalul, "pentru că la cam o sută de metri de casă era stadionul".
La lupte a ajuns destul de târziu, pe la 15 ani, după o participare la Cupa României la trântă. "Profesorul pe care îl aveam la Bârsănești se ocupa foarte mult de sport", își amintește Pușcașu. "După ce am câștigat etapa pe sat, am mers la Bacău, la județ, am câștigat și acolo, apoi trebuia ca într-o lună să fie finala la Iași. Am mers, dar nu m-am clasat, acolo erau destul de mulți buni. În schimb, m-a văzut antrenorul de lupte de la Onești, era arbitru, Cornel Cristuț. "De ce nu vii la lupte?, că ai șanse", mi-a spus".
Vasile Pușcașu: „Îmi doream să fiu militar”
Intrase deja la școala profesională la Gheorghe Gheorghiu-Dej, cum se numea pe atunci orașul. Într-o zi a mers la sală și așa s-a apucat de lupte. Fizicul îl ajuta, "la 16 ani aveam deja vreo 79-80 de kilograme, eram destul de zdravăn". După 3 luni, a reușit să devină campion național la juniori II. "Atunci mi-au cerut buletinul "Hai, că e o deplasare în Polonia!". Când am auzit că e vorba și de deplasări, mi-am zis "Gata, aici e de mine!". Așa am rămas la lupte", povestește cu umor campionul olimpic. Întâi a câștigat la greco-romane, apoi a trecut la lupte libere.
A avut o motivație specială, iar sportul s-a transformat în modul perfect de a-și înțepa ținta. "Îmi doream foarte mult să plec de acolo, nu voiam să rămân în sat", spune deschis Pușcașu. "Citeam cărți de la bibliotecă, îmi făcusem niște visuri. Îmi doream mult să fiu militar, să ajung ofițer. Tata nu a vrut să mă dea la liceul militar, nu avea încredere în mine, zicea că o să merg acolo și o să fac tot felul de năzdrăvănii". Până la urmă, a ajuns însă la Steaua, la 20 de ani s-a încorporat.
Până acolo, au fost anii de școală profesională. "Mergeam și în rafinăria de petrol și lucram cu muncitorii. După ce am ieșit campion, mi-au făcut un program redus de 4 ore și atunci mi-a fost mai ușor. De la 16 ani, să te trezești dimineața, la 5, să mergi cu mașina cu muncitorii în combinat și să te întorci seara acasă, la 10, nu prea era ceea ce făcea un adolescent. Fiind mai neastâmpărat însă, având mai multă energie, trebuia să mi-o consum într-un fel, ori mă băteam cu unii, ori îi alergam pe alții", istorisește fostul sportiv cu același umor.
Prima medalie și programul cazon
Când a ajuns la lot, la 18 ani, "atunci a început, de fapt, performanța. Am crescut, am învățat multă tehnică și mi-am dorit să ajung la Jocurile Olimpice la Montreal, în 1976. Aveam 20 de ani, antrenorii nu prea aveau încredere în mine, mai era cineva la categoria 100 de kilograme, și au zis "Nu, îl ducem pe Enache Panaite". M-am cam supărat, dar din 1977 am rămas titular pe categorie. Într-adevăr, ca antrenor, nu puteai să duci pe cineva care nu participase nici măcar la un campionat european de seniori", cântărește acum Pușcașu situația.
Prima lui medalie la venit în 1977, la Mondiale, la Lausanne, în Elveția. "A fost singura a României la acea ediție", rememorează el. "Acolo a fost interesant că ne-au cazat la o unitate militară. Îi auzeam în fiecare dimineață când se adunau, careu, manevre, cu fluier, ne trezeau, era programul cazon".
7 titluri olimpiceau adus României luptele de-a lungul anilor dintr-un total de 34 de medalii, 8 fiind de argint și 19 de bronz
Au urmat alte clasări pe podium, inclusiv la Europenele din 1979, de la București. "La Polivalentă au fost. La categoria mea au adus rușii un sportiv tare. L-am prins în tuș, trebuia să fiu campion european, dar nu l-au dat...", spune Pușcașu cu o urmă de amărăciune.
Bronzul de la Los Angeles
Și-a împlinit și visul de a ajunge la Jocurile Olimpice, la niște ediții cu particularitățile lor, 1980 și 1984. "Pentru mine, Moscova a fost destul de tare, n-am simțit boicotul celorlalte țări pentru că erau concentrate, pe lângă noi, puterile: bulgari, nemți, polonezi, unguri. A fost prima ediție pentru mine, Satul Olimpic și ce am văzut acolo m-au impresionat. Am venit pe locul 6, am pierdut cu un sportiv din Cehoslovacia, Julius Stricnikov, pe care îl bătusem de multe ori și a ieșit el pe 3, dar așa s-a întâmplat", povestește fostul luptător.
"La Los Angeles trebuia să fiu campion olimpic, însă am subestimat un meci cu un sportiv sirian, în semifinale, și după ce conduceam cu 6-1 am pierdut, am ratat accederea în finală", adaugă Pușcașu, care a venit acasă cu bronzul. America l-a impresionat. "Era mai multă veselie, cu totul altă lume, te salutau, iar noi, cei din România, am fost foarte bine primiți fiindcă am fost singura țară socialistă care a participat. Restul, boicot. Peste tot veneau și ne întrebau, ne cereau să le dăm ceva românesc".
A trebuit să treacă alți patru ani pentru a ajunge la aurul olimpic, iar Seul 1988 merită un capitol separat. Apoi s-a retras, dar a rămas în sportul său. A fost antrenor, secretar al federației, apoi a mers la Federația Sportului Școlar și Universitar, 4 ani de zile, s-a ocupat de aceleași probleme. Acum e pensionar. Și cel mai recent campion olimpic al României la lupte. 33 de ani și așteptarea se prelungește.
Vasile Pușcașu: „Trei minute nu l-am lăsat să respire”
Campionul olimpic de la Seul rememorează concursul crucial al vieții sale, în care și-a învins cel mai aprig și tehnic adversar
- Domnule Pușcașu, cum vă amintiți Jocurile Olimpice din 1988?
- Trebuie să încep cu un an înainte, în 1987, pentru că a fost un an foarte bun pentru mine. Am reușit să iau medalie de argint la Campionatele Europene de la Veliko Trnovo, m-a bătut rusul, care era mai nou apărut, dar foarte bun și foarte tehnic. Gruzin era de fapt, Lev Habelov, m-a bătut rău, aproape 12-0, nu am reușit să-i fac niciun punct.
- V-a surprins?
- Nici nu-l văzusem! M-am luptat cu mulți sportivi din Uniunea Sovietică și pe mulți chiar i-am bătut, dar acesta era altfel, nu mă puteam apropia de el în niciun fel. Și au venit în toamnă Campionatele Mondiale, iar am ajuns în finală, după câteva meciuri bune, din nou cu el. Doream să mă lupt cu el, voiam să văd: chiar așa, nu pot să-i fac nimic, un punct, două? Atunci el a încercat să mă descalifice, nu încerca să mai facă puncte, dar mă mișca pe toată salteaua, adoptase o altă tactică.
- Și cum ați procedat?
- Nu am înțeles ce a vrut să facă, așa că am intrat într-o acțiune și m-am dus pe spate fiindcă altfel efectiv pierdeam medalia. Așa că până la urmă am luat argintul la Clermont-Ferrand. Acum așteptam Jocurile Olimpice de la Seul, unde am avut meciuri destul de grele, un parcurs bun, sigur și am ajuns în finală. Rusul a venit la mine și m-a felicitat, "l-ai bătut pe american", pentru că el cu americanul se cam bătea, cu mine intra așa, mai lejer. Modul ăsta al lui de a trata lucrurile l-a costat la Olimpiadă.
Finala olimpică, ultimul meci
- În ce sens?
- Nici nu s-a încălzit foarte bine, pe vremea aceea sportivii erau adunați într-un colț al sălii și intram amândoi, l-am văzut lângă mine că nu e transpirat, nu respiră un pic mai accelerat. Mi-am dat seama că el venea tare în prima repriză,făcea acțiuni, apoi nu mai făcea, nu era prea bine pregătit fizic. Singura mea șansă era ca trei minute să-l obosesc.
M-a subapreciat, dar trei minute nu l-am lăsat să respire nicio secundă. Așa cum spunem noi, "a murit fizic", iar în repriza a treia nu mai putea să stea nici în picioare. I-am făcut o trecere la spate, 1-0 și nu mai avea ce să facă. A venit apoi și mi-a zis că atunci când o să mă prindă ce o să-mi facă, i-am zis că nu mai are când că mă las de lupte. Finala olimpică a fost ultimul meu meci.
- Atunci v-ați gândit sau puțin după?
- Era luată dinainte decizia. Aveam 32 de ani, cât să mai lupt? Simțeam că nu se mai poate. Terminasem Institutul de Educație Fizică și Sport, am vrut să fiu antrenor la clubul Steaua, m-au cam tentat ei pe acolo, am ajuns antrenorul lotului olimpic de lupte libere. Fiind tot în sport, în urma unui examen am ajuns secretar general al Federației Române de Lupte.
Seul a fost cel mai frumos an al meu, atunci s-a născut și băiatul, un an deosebit, nu pot să-l uit niciodată. Titlul acesta de campion olimpic, de multe ori nici nu îndrăzneam să mă gândesc la el! Dar cumva am crezut și a venit.
- Vasile Pușcașu
Șefii voiau la canotaj
„La mine au obiectat unii că deja aș fi bătrân, că am 32 de ani, că nu am șanse, nu prea le-a picat bine când am ieșit campion olimpic. Mi-aduc aminte că am venit în Satul Olimpic și la un moment dat se făcea o ședință tehnică acolo, era generalul Stan, șeful delegației, șeful sportului din România”, spune fostul sportiv.
„A spus «Hai, la lupte, să-l vedem pe Pușcașu!» și i-au zis «Nu, hai, la canotaj că acolo sunt mai multe șanse la medalii, la Pușcașu e mai greu...». Oamenii ce și-au zis?, să nu fie dezamăgit generalul, că erau în cam în același timp, în aceeași zi, pe 1 octombrie. Până la urmă, a venit în sală la noi".
„Niciodată să nu spui niciodată!”
„E greu de spus pentru că nu ai sportivi mulți și dacă nu ai o bază de unde să alegi...”, cântărește Pușcașu răspunsul la întrebarea dacă va avea România campioni olimpici la lupte cândva. "Te lupți cu americanii, care au peste 200.000, sau cu rușii, care au peste 400.000. Ce selecție e acolo... dar știți cum e, excepțiie nu trebuie excluse, niciodată să nu spui niciodată! Jocurile Olimpice sunt o competiție deosebită, trebuie pregătite special. Am fost ca sportiv la trei ediții, ca oficial la trei ediții și am văzut multe meciuri, multe situații și de fiecare dată îmi dădeam seama de ce așa, de ce s-a întâmplat așa, altfel nu ai de unde să știi, trebuie să le vezi, să le trăiești, și dacă ai ochi să vezi ce trebuie, aduni cunoștințe, experiență. Poate, într-o zi, la cineva de la noi, poate și la fete, poate fi o explozie, de ce nu?", apreciază el.
Îmi doream foarte mult să călătoresc, asta a fost una dintre motivațiile mele: să văd mai multe țări, să văd lumea. Îmi doream să evadez de acolo, era o lume închisă, mică și nu prea aveai ce să faci acolo.
Ne întrebăm de ce nu mai avem sport? Din cauza asta, pentru că a fost perioadă când cei care erau nu au mai vrut să promoveze foști sportivi de valoare în anumite posturi! Cam asta a fost în România în fiecare domeniu: valorile nu au mai fost respectate.
- Vasile Pușcașu
Citește și alte articole despre sportul românesc:
Ce susține MM Stoica că face săptămânal pentru suporterul pe care l-a pocnit: „Cumva am reparat-o”
