Nessun dorma la Galați

N-am cum să fiu supărat pe Bană și nu l-aș fi dat afară de la Oțelul, îl premiam și cu un bilet la Royal Albert Hall sau la Filarmonica din Berlin. Dar la noi asta a fost deviația intolerabilă, asta dacă nu cumva copilul avea și alte probleme comportamentale.

Ștefan Bană, copil talentat, împrumutat de la Universitatea Craiova, descris chiar de oamenii din club ca fiind fragil emoțional și trecut printr-o depresie, a devenit peste noapte personajul principal al unei scene care spune enorm despre fotbalul românesc și aproape nimic despre tactică, disciplină sau regulament intern.

Din ce înțeleg din declarațiile lui Cristi Munteanu, de la Galați, în realitate, nu muzica dată prea tare a deranjat cel mai mult, ci faptul că era altceva decât zgomotul obișnuit.

Când Verdi intră în vestiarul Superligii

În povestea asta avem un contrast atât de brutal, încât pare scris de un dramaturg ironic după prea multe pahare de vin. Într-o parte a ușii, un puști retras în camera lui, ascultând soprane dramatice și orchestre grandioase, ca un student melancolic de conservator rătăcit accidental printre ghete cu crampoane și masaje premergătoare unui meci de play-out, cu Farul, câștigat până la urmă.

Dincolo de ușă, presiune, panică, nervi, oameni care calculează retrogradarea, primele, viitorul clubului, salariile și tensiunea unui campionat în care supraviețuirea produce mai multă isterie decât titlul.

La ușa lui Bană cică a bătut Diego Zivulic, care n-a primit răspuns. Staff-ul se agită, muzica urlă, apoi ușa este spartă și întreaga scenă capătă ceva aproape simbolic: fotbalul românesc intrând cu forța peste un copil care asculta operă. E greu să inventezi o metaforă mai bună pentru relația dintre cultura sensibilă și sportul nostru.

Eterna suspiciune față de oamenii care simt

Vestiarul autohton nu a fost niciodată un spațiu prietenos cu nuanțele, mai ales în fotbal, el funcționează după reguli simple, aproape tribale: să fii tare, zgomotos, adaptabil, să nu ieși din decor și, mai ales, să nu pari prea complicat, să asculți manele sau trapanele și să te lauzi cu ce prostituată ai mai combinat pe 1.000 de euro.

Fotbalistul ideal rămâne același personaj standardizat, cu discurs de carton și gusturi aprobate colectiv: mașină scumpă, haine cu logo imens, muzică agresivă și propoziții terminate obligatoriu cu „important e grupul”, dar mai ales cu “bună seara, în primul rând!”. În acest peisaj, un băiat care ascultă operă devine instant suspect.

Pentru că sensibilitatea produce neliniște într-un univers construit aproape exclusiv pe reflexe masculine primitive, pe disciplină interpretată militar și pe ideea că orice vulnerabilitate trebuie ascunsă rapid sub glume groase sau agresivitate.

De aceea episodul Bană provoacă atât disconfort. Nu pentru că a deranjat somnul colegilor, lucru evident condamnabil într-un cantonament tensionat, ci pentru că introduce în peisaj un tip uman pe care fotbalul românesc nu știe să-l gestioneze. Un băiat introvertit, poate depresiv, din ce spune Munteanu, poate prea sensibil pentru lumea aceea, refugiat în muzică exact fiindcă restul decorului îi devenise imposibil de suportat.

„L-am tratat ca pe copilul nostru!”

Fraza aceasta, repetată cu satisfacție paternalistă de conducătorii Oțelului, are ceva profund românesc în ea. În sportul nostru, ideea de protecție vine aproape mereu la pachet cu obligația supunerii totale. Te iubim cât timp ești ascultător, te „tratăm ca pe copilul nostru” atât timp cât nu devii dificil, imprevizibil sau incomod emoțional.

În momentul în care ieși din schemă, afecțiunea se transformă instant în sancțiune administrativă. Vă dați seama dacă îl avea Oțelul pe Andy van der Meyde, care dorea ca clubul să-i întrețină și un cal? Felul în care episodul a fost expus public ridică inevitabil o întrebare simplă: dacă știai că băiatul trece prin fragilități emoționale, era oare înțelept să transformi totul într-o execuție mediatică aproape grotescă?

În locul unei discuții despre sănătate mintală, despre presiunea psihologică din fotbal și despre singurătatea unor copii aruncați prea devreme într-un univers feroce, am primit declarații despre soprane care se auzeau „în tot stadionul”.

Între aria lui Puccini și imnul acela de birt

Poate cel mai ironic detaliu din toată povestea este că scandalul vine dintr-un fotbal care rareori a avut standarde estetice foarte ridicate. Să fim sinceri, pe multe stadioane din România, experiența sonoră seamănă cu o nuntă eșuată între un bâlci de provincie și o terasă de pe litoral administrată de cineva convins că decibelii țin loc de atmosferă.

Oțelul însăși are un imn care sună ca o manea obosită, genul de compoziție de care fug până și păsările care survolează stadionul, când o aud venind dintr-o boxă ieftină. Un amestec de patos de tablă, ritm de chef la cort și lirism de autocar sindical, suficient cât să-i facă pe Verdi și Puccini să ceară azil cultural.

În universul acela sonor, tocmai opera a devenit problema, asta transformă întreaga situație într-o farsă aproape perfectă. Fiindcă băiatul care asculta muzică clasică ajunge să fie tratat ca element destabilizator într-un decor în care kitsch-ul auditiv este normă oficială.

Desigur, există reguli, limite pentru colegi și momente în care disciplina trebuie păstrată, nu contest asta, dar felul în care reacționezi la un episod absurd spune uneori mai multe decât episodul în sine.

Poate că Ștefan Bană va deveni un fotbalist mare, poate că nu, dar imaginea rămâne și eu văd și acum o ușă spartă, în timp ce din cameră se auzea operă. Și un fotbal românesc care încă reacționează la sensibilitate ca la o insultă personală.