EXCLUSIV Mircea Dridea, dezvăluiri tari în studioul GSP despre o înfrângere de coșmar a României: „Dopaj! Ne-au pus ceva în mâncare!” + A recunocut „două meciuri trucate”

Mircea Dridea a îmbrăcat aproape întreaga carieră tricoul Petrolului, echipă alături de care a câștigat trei titluri de campion și o Cupă a României și pentru care a jucat sute de meciuri.

A fost internațional român și a trăit din teren momente memorabile, între care dubla confruntare cu Liverpool, dar și perioada în care fotbalul românesc era dominat de Steaua și Dinamo.

La aproape 90 de ani, legenda Petrolului vorbește cu aceeași pasiune despre clubul pe care îl consideră „sufletul” său, despre prezentul echipei și despre fotbalul românesc de astăzi.

- Un invitat cu adevărat special, unul dintre veteranii fotbalului românesc, un om care pe 7 aprilie la anul va împlini 90 de ani. Fostul mare internațional Mircea Dridea!
- Sunt onorat, vă mulțumesc!

- Cum se vede viața la 90 de ani?
- Nu știu dacă mă pregătesc să ajung la această vârstă, sunt încă nehotărât dacă e bine sau nu e bine. E bine pentru că suntem în viață, e bine pentru că am o familie cu copii, cu nepoți și, de o jumătate de an, și cu strănepoți. Deci, începând cu anul care a trecut, sunt și străbunic.

- De la fata care e în America, din câte știu eu?
- Am două fete. Una este în Ploiești, este cu mine, dar, bineînțeles, că stăm separați, iar cealaltă este în America.

Mircea Dridea. Foto: Cristi Preda

Mircea Dridea: „90 de ani, o vârstă. Trebuie să o ducem, nu? Dacă tot ne-a dat-o Dumnezeu!”

- E adevărat că ați fost de curând cu avionul în America?
- Ultima oară am zburat din 3 februarie până în 28 aprilie. Deci am fost trei luni acolo. Și este a cincea oară când ajung. Pentru că am început în 2016 trei luni, în 2018 cinci luni, în 2020 patru luni, în 2022 două luni jumătate, când începuse COVID-ul.

- Vârsta e un număr, că păreți mult mai tânăr decât anul nașterii, ca să zic așa.
- Nu știu, poate... poate sunt de vină părinții.

- Vă supără ceva? Coloana, din câte înțeleg?
- Am fost operat în 2019 pe coloană. M-am internat luni, marți a fost operația, miercuri am plecat pe picioarele mele acasă.

- Înseamnă că aveți un organism puternic.
- Numai că problemele le am ușor-ușor cu genunchii, dar și mai mult cu musculatura care susține vertebrele. Am învățat și eu în timp că fiecare vertebră are musculatura ei și, în momentul în care s-a lăsat o vertebră, pleacă și musculatura după ea. După 100-200 de metri îmi dau drumul.

- Toată viața ați jucat la Petrolul.
- Aproape 300 de meciuri, pentru că un an m-am retras și am fost militar.

- Doar în campionat. Aveți peste 300 în toate competițiile.
- Aveți dreptate.

- Uitându-vă în spate, nu vă pare rău că v-ați legat toată viața de o singură echipă?
- Să fiu sincer, nu. Și foarte mulți dintre cei din meseria pe care o practicați și dumneavoastră mă întreabă: „Domne, n-ai avut nicio ofertă?”. Zic: „Am avut, nu contează de unde. Am rămas pentru părinții mei”. Deci pentru părinții mei. Tatăl meu a trăit 84 de ani, mama a trăit 91... Deci, din punctul ăsta de vedere, i-am mulțumit.

- Înseamnă că aveți o genă bună, deci.
- Să sper. Problema este ce am de făcut de aici încolo. Pentru că 90 este tot o vârstă. Trebuie să o ducem, nu? Dacă tot ne-a dat-o Dumnezeu!

„Să nu uităm de cenzură! Era greu să joci în altă țară”

- Vă aduceți aminte de primul drum la stadion, primul drum la Petrolul, cum ați ajuns?
- Primul drum la stadion l-am avut la 14 ani. Eram într-un cartier lângă uzina 1 Mai, aici la intrarea în oraș. Acolo trăiam. Mai aveam și acolo un mic teren pe care jucam cu copiii. Fratele meu Virgil, cel care a jucat și el, era la o echipă a lui Emil Avasilichioaie. Fost jucător de la Timișoara, de la Steaua, își făcuse echipă de juniori. Copiii jucau bine, numai că, la un moment dat, el, fratele meu, i-a spus: „Nea Vasilică, am un frate mai mare cu doi ani ca mine, dar știe să joace!”. M-am dus la un meci pe stadionul actual al Petrolului. Era un meci de pregătire, un meci amical, în deschidere, între selecționata orașului Ploiești și selecționata orașului București. Copii de vârsta 13 ani, eu eram mai mare cu un an. Am stat și eu pe bancă, 1-1 la pauză. În repriza a doua m-a băgat nea Vasilică, rezultat final 6-1. Cele cinci goluri marcate de mine.

- Deci ați început cu bine și ați continuat cu bine.
- Am avut o plăcere, dar era cu un cap peste ei și, în momentul în care plecam de la centru cu mingea, nu mă mai ajungea nimeni. Motiv pentru care, din tribuna a doua, deci de la mine de la Ploiești, un grup de oameni serioși, oameni în vârstă, mi-au spus: „Du-te, mă, acasă, mă, că strici jocul la copii!”.

- Ați fost cunoscut ca vârf de atac.
- N-am jucat nimic altceva!

- Dintre vârfurile de atac care au urmat după dumneavoastră, cu care ați semănat cel mai tare?
- Oblemenco și Cămătaru! În primul rând că ne asemăna talia. Ei amândoi au fost ceva mai înalți decât mine. Eu, ca jucător, am avut 1,80 m, acum 1,77 m.

- De ce n-ați plecat și dumneavoastră în străinătate atunci?
- Să nu uităm de cenzură, pentru că perioada este aceea în care era foarte greu să joci în altă țară! Au mai plecat, dar, fără nicio supărare, fără nicio aluzie, au plecat în marea lor majoritate jucători de la CCA sau de la Dinamo.

„Costică Tabarcea mi-a fost cel mai bun prieten”

- Au fost multe echipe mai puternice, mai bogate, dar Petrolul a câștigat campionatul.
- Asta e o întrebare la care sunt pregătit, pentru că au existat multe întrebări. Petrolul a fost, și n-aș dori să mă grăbesc, sper așa, după ultimele rezultate de azi, poate va deveni o echipă la care se va juca cu sufletul. Așa cum am făcut-o și noi! Pentru fotbal, cu sufletul pentru orașul nostru, și era o prietenie liber consimțită, nu obligatorie, să ne spună că cineva ne impune. Pentru că știți ce înseamnă și prietenia, are anumite aspecte.

- Cel mai bun prieten al dumneavoastră cine a fost?
- Costică Tabarcea mi-a fost cel mai bun prieten. Colegul meu care a jucat și a decedat pe terenul de joc în 14 iulie 1963. Meciul cu Dinamo Bacău, 4-0 pentru noi. A avut un semnal înainte de asta.

• Născut la Târgoviște, pe 8 februarie 1937, Constantin Tabarcea a evoluat pentru Petrolul între 1955 și 1963, timp în care a strâns 162 de meciuri și 25 de goluri marcate. Tabarcarea are câștigate două titluri alături de către „găzari”, în 1958 și 1959. Câteva zile mai tarziu, Petrolul avea să joace finala Cupei României, împotriva divizionarei secunde Siderurgistul Galați, iar la poza de început a echipei fost lăsat un loc liber, acolo unde, în mod tradițional se afla Tabarcea.

- Așa, în ce sens?!
- A jucat la Iași un meci și i s-a făcut rău, s-a așezat singur pe gazon. A venit doctorul, nu știu ce i-a dat, cu ce l-a liniștit și, după meci, a mers spre casă, mi-a zis: „Zice, am simțit că nu mai pot”. Adevărul este că el a avut probleme cu inima. Nu știu dacă știa lumea, nu știu dacă doctorul nu știa, dar a avut probleme cu inima. Dovadă că, peste o săptămână, îmi aduc aminte și minutul, 12, a sărit la cap, a căzut jos... Atunci ne-am dat seama că e groasă. La pauză se știa că e decedat. Nu ne-au spus și am aflat când s-a terminat meciul.

- A fost un moment trist în istoria Petrolului, moartea lui Tabarcea.
- El mi-a fost cel mai bun coleg, iar în ultima parte, Mihai Mocanu. Iarăși, un băiat excepțional, un băiat pe jumătate, nu zic turc. Născut în Constanța. Primii pași i-a făcut pe la Făgăraș.

„Când mergeam în străinătate primeam 2 dolari jumătate pe zi!”

- Jucați la Petrolul, dar ați făcut și facultatea.
- Am făcut Petrol și Gaze, secția utilaj. Sunt inginer. Dar am făcut-o în prima perioadă, pentru că am intrat la facultate în 1954, aveam 17 ani, și am terminat-o în 1959, în februarie, când aveam aproape 22 de ani.

- Ați făcut facultatea înainte de a deveni fotbalist.
- Exact! Începutul a fost mai greu. În ultimul an, deja făcusem al doilea campionat pe care l-am câștigat. Am avut anumite greutăți pentru că eram, stăteam la cămin în București, mergeam la antrenamente la Ploiești marțea și joia. Miercuri și vinerea, în prima perioadă de juniorat, l-am avut antrenor pe Traian Ionescu, unul dintre marii antrenori ai noștri. Făceam aceste două antrenamente miercurea și vinerea undeva în spatele Consiliului de Miniștri.

- Câștigau bine fotbaliștii pe vremea aia?
- Depinde la ce echipă jucai. La Petrolul, nu! Să știți că noi am fost și pe vremuri o echipă tot atât de săracă cum sunt și ei acum. Deci să nu vă mirați. Pe vremea aia era director Gheorghe Corvin Urich, membru în Biroul Federal, și reușeam să mai mergem în țările majoritatea prietenești. Acolo jucam pe aproape nimic! Am încercat să intervin pe la cei din politic, cei care conduc fotbalul ploieștean, să le spun unde juca Petrolul iarna. În Algeria, Libia, Irak, Iran...

Mircea Dridea

- Relații mai degrabă pe cale legate de petrol decât de fotbal.
- Așa este! Când mergeam acolo, primeam 2 dolari jumătate pe zi! Atât!

- Dar când ați câștigat campionatul ce-ați primit?
- Trei metri de stofă. Stofă de la Dorobanțul, care era o societate de confecții. Bani, cred că 3.000 de lei, ceva în genul ăsta...

„Petrolul are probleme mari! Clubul ăsta a mai fost odată în faliment”

- Astăzi se pare că Petrolul are mari probleme financiare, atunci cum era?
- Atunci Petrolul era condus de către partidul de la putere, de către municipalitate. Atunci clubul era condus de directorul general de la Combinatul Teleajen, directorul general de la Brazi, directorul TMUCB și tot așa... Veneau în conducere pentru că erau numiți, erau și în conducerea partidului.

- Li se impunea practic, nu?
- Prin dânșii exista posibilitatea ca, în cadrul întreprinderii, în cadrul societății, să se strângă niște bani. La unele instituții știu că se opreau 1 leu, 2, 10 din salariu. Un fel de cotizație.

- Azi cum e? Ce știți dumneavoastră?
- Petrolul are probleme mari. Eu, împreună cu zece colegi, suntem membri fondatori, care n-au avut decât o singură menire: să se nască copilul. Cine trebuia să-l crească, veneau bunicii, veneau sponsorii. La Ploiești a venit Copilu (n.r. Marian Copilu), un cetățean care e și acum la modă. Acum e din nou pe la CFR Cluj.

- Da, da.
- Atunci noi a trebuit să preluăm situația de moment a clubului Petrolul. Avea un pasiv de 1,8 milioane de euro. Dânsul l-a preluat cu bune și cu rele, din păcate însă acum am impresia, fără să garantez, că pasivul a ajuns până la 6-7-8 milioane de euro. Nimeni nu vrea să ajute Petrolul. Mă refer la oameni cu bani!

- Aveți dreptate, da.
- Județul Prahova are 800.000 de locuitori. Municipiul Ploiești are 200.000 de locuitori. Nu se găsește o persoană, două persoane care să ajute financiar?! Clubul ăsta a mai fost odată în faliment!

- Dacă vă duceți la politicieni să le cereți ajutorul, nu vă bagă nimeni în seamă?
- Am încercat, să știți, am încercat. Și culmea este că am încercat, cel mai apropiat de noi a fost prefectul în anumite perioade, că și acolo n-au fost toată lumea de acord. Dânșii se justifică prin faptul că noi suntem o societate privată și că nu ne putem permite un ajutor între o societate de stat, respectiv municipalitatea în sine.

- Dar în alte părți ajută primăria, prefectura.
- Le-am spus-o! De ce la Buzău apare municipiul Buzău și la Galați, Consiliul Județean?! Sau la Arad... Am încercat tot felul cu posibilitățile mele. „Mă, eu sunt pensionar. Din pensia mea sunt dispus să dau și eu 100 de euro pe lună în tot timpul anului. Dacă se găsesc 1.000 de inși ca mine, înseamnă deja 1 milion...”. Cei care au venit cu mine au mai venit și a doua oară, și a treia oară am rămas singur.

- Ați lucrat multă vreme cu Ilie Oană, care e o legendă. El e cel care v-a promovat la echipa națională, nu?
- Primul meci al meu a fost pe 30 august 1959. În Polonia, la Varșovia. 3-2 pentru noi, am dat toate golurile! Pe vremea aia, cu părere de rău, din cei 24 de jucători convocați, 20 erau de la Steaua și de la Dinamo.

„Așa ni l-a luat Dinamo pe Sandu Boc de la Ploiești...”

- Erau Steaua și Dinamo favorizate pe vremea aia?
- Erau cu totul alte condiții. Nu mă refer la cele financiare, dar dacă Steaua sau, mai ales, Dinamo aveau nevoie de un jucător bun, îl luau. Și vreau să vă spun cazul Sandu Boc. A venit în 1964 de la Vașcău la Ploiești. Aici apare și o mică glumă, dar realitatea a fost asta. La întrebarea nea Ilie: „Tu, Sandu, tu ce joci?”. „Centru înaintaș!”. „Altceva, că acolo e ocupat!”.

- Erați dumneavoastră!
- E prima dată când spun! În toamna anului 1966 am jucat primul meci în Champions League cu Liverpool. După cele trei meciuri cu Liverpool, prin noiembrie, am fost anunțat de nea Ilie Oană, după unul din meciurile de acasă, că eu, Costică Moldoveanu și cu Petre Dragomir am fost chemați la unul din serviciile Securității.

- De ce?
- Unde e stadionul Dinamo, în stânga era un bloc înalt așa, acolo erau. Am fost acolo și am fost întrebați, mai frumos, mai puțin frumos, ni s-a reproșat că la meciul cu Liverpool am jucat cu escală la Frankfurt. Și ni s-a imputat că am schimbat bani românești la Frankfurt.

- Adică vă puneau o presiune, nu?
- Ca urmare a discuției au încercat altă metodă. Atunci ni l-au luat pe Sandu Boc, în două luni! Deci cam așa l-au luat ei, că tot vorbeam despre felul cum echipele transferau...

„Dinamo este cea mai urâtă echipă la Ploiești”

- Cine era mai tare în epocă: Dinamo sau Steaua?
- Mi-e greu să vă spun! Pentru că eu, între Steaua și Dinamo, am ținut cu Petrolul!

- Care echipă e mai urâtă la Ploiești?
- Dinamo! Pentru mine Petrolul a fost sufletul meu și știam că Rapidul e o echipă muncitorească, ca noi, dar țineam mai mult cu CCA-ul, cu Steaua. Dinamo era inamicul numărul 1. Dar, dacă-mi dați voie să mă laud și eu puțin...

- Vă rog!
- La meciul cu Rapidul la Ploiești, toată presa, televiziunile, că este un meci deosebit între două echipe. Dar eu cred că meciurile deosebite ale Petrolului erau cu Dinamo!

- Cum vi se pare echipa de azi? Mai mergeți la stadion?
- În primul rând, cu jucătorii străini, mulți oameni îmi reproșează: „Domn’ Dridea, pe vremuri aveați echipe formate din 11 jucători, 10 erau prahoveni. De ce nu mai faceți?”. Și le-am și spus: „Nu mai facem din două motive: pentru că atunci în Prahova erau opt echipe de Divizia C, patru echipe de Divizia B și aveam de unde să luăm. Acum de unde să luăm? Oamenii s-au privatizat, unii au plecat, nu? Asta este situația”.

- Așa este, aveți dreptate.
- Astăzi nu pot să spun ce se întâmplă cu Petrolul. Pentru mine nu e un mister, este ceva greu de înțeles. Pentru că aceeași echipă s-a salvat mulțumită celor de la Metaloglobus... Când filmăm, are 5 victorii și 3 înfrângeri din 8 jocuri. Iar acum un an, în această perioadă, Petrolul avea 5 puncte din 14 jocuri!

„O spun cu răutate, poate unii mă înjură... De ce vin înapoi jucătorii?”

- Cum vi se pare fotbalul de azi comparativ cu cel din anii '60, când era Petrolul în glorie?
- Astăzi se joacă mai repede, nu peste tot, dar la echipele mai bune. Și eu le-am spus la toți: „Uitați-vă la cei din Occident, cei care la un lot excepțional reușesc să aducă și două valori, cum e Mbappé și Vinícius”. Doi jucători de mare viteză, nu? Uitați-vă la Liverpool, care l-a avut pe Salah. În ziua de azi, jucătorii români costă mai mult decât jucătorii străini. Dacă Petrolul vrea să ia un jucător, eu nu vă spun ce am văzut, vă spun ce aud câteodată... Dacă vor să ia un jucător român, jucătorul ăsta român costă mai mult decât unul pe care îl aduci din Africa.

- Jucătorii români sunt supraevaluați.
- Și, din păcate, majoritatea celor care pleacă, o spun cu răutate, poate unii mă înjură, din România în străinătate, în șase luni vin înapoi. De ce? Știm cu toții de ce! Rezultatele la nivelul echipelor de club sunt în favoarea celor de acum 50-60 de ani. Nu pot să judec fotbalul de astăzi. Însă, dacă e să facem o comparație, eu spun că fotbalul de astăzi ar putea să se joace mai bine dacă ar exista o mentalitate din partea colegilor mei, ai foștilor jucători, și dacă ar exista și o organizare mai bună la nivelul de sus, la central.

- Dumneavoastră n-ați putut să schimbați nimic în sensul ăsta?
- De problemele grele ale clubului se ocupau ceilalți.

- Care a fost partea mai grea, de jucător, de antrenor sau de conducător?
- Este o întrebare la care eu răspund altfel. Dacă pe mine, Mircea Dridea, mă întrebați cu ce am rămas, eu spun așa: eu sunt mulțumit pentru ce am realizat eu personal din fotbal ca jucător. Ca antrenor sau ca președinte de club, sunt total nemulțumit, pentru că acolo, în mod cinstit o spun și o declar, acolo eram conducător sau eram antrenor până sâmbătă seara și de sâmbătă seara până duminică se schimbau multe!

„Am fost părtaș la două meciuri aranjate cu Dinamo și CCA!”

- Vi s-a cerut vreodată să pierdeți un meci, să aranjați un meci, să blătuiți un meci, cum se zice?
- Nu! N-ar fi trebuit s-o spun, dar, pentru că am ajuns aici, o spun! În calitate de conducător am fost nu părtaș, dar la două jocuri, amândouă jucate unul cu Dinamo la Ploiești și unul cu CCA, Steaua, tot la Ploiești. Meciurile au fost legate însă de altceva! Una juca în semifinale... Iar înțelegerea a fost a celor de sus, nu a noastră...

- Adică vi s-a cerut să favorizați adversarul.
- Da! Am suportat anumite consecințe la jocul celebrei echipe Victoria. Care a fost echipa Miliției.

- V-ați gândit vreodată să rămâneți în străinătate?
- Puteam și aveam ocazia să rămânem.

- Vi s-a oferit varianta asta?
- De două ori, nu o dată! În Germania. Nu știu de ce n-am rămas... Dar, dacă-mi permiteți, o să fac o mică paranteză.

- Vă rog!
- Mergând la fiica mea în America, prima dată, a doua oară, la un moment dat am mers la biserică, că era o sărbătoare, cred că era Paștele. Și am avut o... după aceea am avut o mică agapă la care a participat și preotul român. Așa. Și, la un moment dat, mi-a spus: „Domnu’ Mircea...”. Eu aveam atunci 80, dânsul avea vreo 60. Zice: „V-ați gândit să rămâneți vreodată în America?”. Și am început să râd, zic: „Părinte, m-am gândit, dar aveam 30 de ani, aveam 40 de ani atunci...”. Zice: „Domn’ Dridea, nici acuma nu-i târziu!”.

Dopaj la echipa națională: „Ne-a pus ceva în mâncare!”

- Haideți să vorbim de meciul cu Elveția, de la Zurich. Acel 7-1, meci după care antrenorii Ilie Oană și Ștefan Covaci sunt dați afară, preia Angelo Niculescu.
- Și președintele federației a fost dat afară. Și șapte dintre noi, jucători, cei care aveam o vârstă. A fost ultimul meci al meu în echipa națională.

• ELVETIA - ROMÂNIA 7-1 (3- 0)
  • Zürich, 24.05.1967 / Campionatul European, faza preliminara
  • Stadion: Hardtum
  • Spectatori: 30.000.
  • Arbitru: Lacoste (Franta)

• Au marcat: Künzli (12', 67'), Quentin (15', 32'), Blättler (46'), Dumitru (59' autogol), Odermatt (63') / DOBRIN (70').

• ELVETIA: Kunz - Tacchella, Perroud, Michaud, Pfirter - Odermatt, Bäni, Dürr - Künzli, Blättler, Quentin. Antrenor: Alfredo Foni

• ROMÂNIA: Mihai IONESCU (46, Ilie DATCU)  - Cornel POPA , Ion NUNWEILLER, Dumitru NICOLAE , Mihai MOCANU - Vasile GERGELY , Nicolae DOBRIN - Ion PÎRCALAB , Mircea DRIDEA , Ion IONESCU , Mircea LUCESCU . Antrenor: Ilie Oană

- Deci ați fost țap ispășitor pentru înfrângerea aia.
- Da. Eu o spun așa cum am spus-o o viață întreagă... Doctorul echipei, Nicu Stănescu, ne-a pus ceva în mâncare ca să-i batem pe elvețieni.

Presa vremii, 1967

- Dar era obiceiul să vă pună...
- Nu... Noi bătusem pe Cipru cu 4-2 (n.r. - - de fapt, 7-0) aici, bătusem 5-1 acolo, pierdusem cu Italia, 1-3 la Napoli... Dacă am fi câștigat acest meci, puteam candida la câștigarea seriei. Vorbesc de meciul cu Elveția. Și cred că dânsul a vrut să...

- Așa explicați, că v-ar fi dopat greșit, ca să zic așa, nu?
- Cu două luni înainte am jucat cu Franța la Paris, meci amical, am câștigat cu 2-1. Singura dată când Franța pierde cu România pe teren propriu. A pierdut-o și aici, la București. Deci am câștigat exact cu două luni înainte.

- Deci dumneavoastră ziceți că...
- Eu zic că n-a făcut-o cu intenție, dar a făcut-o! La noi a fost totul o apă și un pământ! Am înțeles că, într-una din publicațiile semnate de Mircea Lucescu, el ar fi spus că ar fi fost la pauza meciului la toaletă și l-a găsit pe Nicolae Dumitru, se tundea, se pieptăna la 4-0.

- Adică nu știau jucătorii ce fac.
- După meci, mâncând, stând în cameră, Piști Kovacs era secund și a venit la noi prin cameră. Și atunci eu i-am spus cu gura mea și pe limba mea: „Vom avea probleme. De ce nu se analizează sângele, analiza urinei?”. Și dânsul mi-a spus: „Mircea, nu vrem să creăm uragane la nivel național”. După a fost o ședință și i-a dat pe toți afară!

„Sunt optimist pentru Gică Hagi! Mă obligă trecutul”

- În meciul acela a jucat și Nicolae Dobrin.
- Jucător mare! Pentru mine, dacă mă întrebați, nu spun Dobrin sau Hagi, spun Hagi și Dobrin.

- Credeți că Hagi, ca selecționer, o să facă rezultate?
- Eu mi-am făcut datoria, iar la meciul cu Rapid la Ploiești. Nu prea mă mai duc la meciuri, că nu vreau să mă enerveze randamentul Petrolului. Și am fost la meciul cu Rapid și m-am îmbrățișat cu el, la sfârșit i-am spus că-i țin pumnii. Eu sunt obligat să fiu optimist. Mă obligă trecutul.

Mircea Dridea și Gică Hagi, la Petrolul - Rapid

- Dintre antrenorii cu care ați lucrat, cu care v-ați împăcat cel mai bine și cu care nu v-ați simțit în apele dumneavoastră, dacă a fost cazul?
- Eu răspund numai la punctul 1. Deci, cu antrenorii care pentru mine au însemnat aproape totul au fost, în primul rând, Traian Ionescu! Dânsul m-a crescut, m-a învățat. Pe urmă, nea Ilie Oană, cu el am ajuns în lumea mare.

- Steaua sau Dinamo n-au încercat să vă racoleze?
- Nu știu cum să vă spun ca să nu pară că sunt încrezut. Traian Ionescu a plecat și s-a dus antrenor la Dinamo. După un meci câștigat de noi cu 3-0 la Ploiești, mi-a zis: „Mircea, dacă aș fi avut nevoie, te-aș fi solicitat, dar n-am avut nevoie și nici nu te-aș fi luat”. Deci, pe undeva, el mi-a spus: „Am luptat pentru tine ca jucător al Petrolului”.

- Știa că sunteți devotat Petrolului, în sensul ăsta.
- Iar al doilea a fost fostul președinte, fostul jucător de la CCA, Gică Popescu. Era antrenor la Steaua și era socrul meu! Și dânsul a zis: „De acolo nu te iau!”. A fost un respect față de mine.

„Astăzi majoritatea sunt imitații de jucători! Sunt vinovați toți”

- Pe final, ce mare regret aveți legat de cariera dumneavoastră?
- Vă spun cu toată sinceritatea! Dacă situația ar fi la fel ca acum o săptămână sau ca acum o lună sau ca acum un an, aș pleca imediat a doua zi de la Petrolul. Pentru că nu pot accepta... Nu-i spun mizerie, nu știu... Nu pot accepta ceea ce se întâmplă, pentru că eu spun: sunt vinovați toți cei care trăiesc în județul Prahova. Dar sunt vinovați și jucătorii care intră pe teren și reprezintă pe Petrolul, pentru că majoritatea sunt imitații de jucători.

- Am înțeles, dar care ar fi primul lucru de care v-ați aduce întotdeauna aminte?
- Pentru mine, dacă-mi judec activitatea mea de la A la Z, o spun așa: am câștigat campionatul de trei ori, am câștigat o Cupă, am jucat în echipa națională mult, puțin, nu contează. Mi-am făcut datoria, am jucat, am dat câteva goluri. Dar pentru mine, cea mai bună, cea mai mare performanță, cea mai mare mulțumire a fost victoria împotriva echipei Liverpool. Să știți că de atunci am rămas fan Liverpool!

- Ați pierdut 2-0 pe Anfield, nu?
- 43.000 de spectatori atunci! Simțeam că avem o echipă bună. În perioada aia, patru jucători erau de la Petrolul! Mihai Ionescu, portar, Mihai Mocanu, fundaș stânga, Sandu Bădulescu și Mircea Dridea, vârfuri. Priveam cu încredere! Când joci împotriva lui Liverpool, speri să nu te faci de râs. Și nu ne-am făcut de râs. Punctul culminant a fost însă meciul al doilea, de la Ploiești.

- Când a câștigat Petrolul cu 3-1 și ați și marcat.
- Noi am reușit să-i aducem la al treilea joc, pe teren neutru. Am jucat pe Heysel, la Bruxelles, chiar dacă au câștigat.

- Vă gândiți ce ar însemna ca astăzi o echipă românească să bată pe Liverpool. Pare de neconceput să se întâmple așa ceva.
- Dumneavoastră ați spus de neconceput, eu voiam să spun: e imposibil. Mă mănâncă limba, dar trebuie să spun: fotbalul nostru în momentul de față merge pe aceeași linie cum merge și politica.