Niculae la Terek! "Sageata" a plecat din cantonamentul lui Dinamo!

Demonstraţia limitelor lui Federer a fost făcută de Roddick, un jucător terestru

Divinul Federer! Nu e cam mult? Acum două săptămîni, clasicismul lui Federer era necomentabil. Statuia era perfectă. După finala cu Roddick, critica monumentului a devenit posibilă şi necesară. Federer a cîştigat încă un Wimbledon (cu un gest maşinal, de colecţionar), dar a pierdut ceva important. E greu de explicat ce. Limitele impecabilului au început să se vadă. De vină e comparaţia cu normalitatea neînzestrată, gospodărească, a lui Andy Roddick.

E greu să revii asupra unei capodopere şi încă mai greu să renunţi la avantajele ce decurg din supremaţia ei. Federer, Borg, Sampras, McEnroe? Toţi au fost “cel mai bun jucător al tuturor timpurilor”. E comod. Lumea scapă de povara deliberărilor. 100 de ani de tenis se rezolvă în 7 cuvinte. În plus, fiecare epocă reuşeşte să se premieze în raport cu trecutul, iar asta e şi arogant şi periculos. Sportul pare un joc adjudecat de prezent. Rezultatele sînt, pînă la un punct, comice şi, de acolo mai departe, tragice.              

Iată-l pe comentatorulul lui Skynews relatînd instalarea lui Cristiano Ronaldo pe Bernabeu. Dînsul binevoieşte să ne lumineze: bătrînul invitat, sprijinit în baston, la cîţiva paşi de Perfecţiunea Sa Ronaldo, e “Alfredo di Stefano, faimosul fotbalist maghiar”. Evident, eruditul ştia că Realul vechi e ceva cu Di Stefano şi cu un ungur dat naibii. Prin urmare, di Stefano e ungur, Puskas e argentinian, iar ignoranţa se hrăneşte din impresia că numai prezentul are valoare.

Trecutul există. În cazul cultului Federerist, singura voce care s-a aşezat în calea omologării automate a fost Laver. Rod Laver, un jucător trecut (pentru maniacii prezentului) şi un tremperament filozofic. “Nu vă grăbiţi cu încoronările! E nedrept!” - a spus Laver şi a plecat nebăgat în seamă. Nimeni nu-şi mai aduce aminte că Laver a cîştigat 11 titluri de Grand Slam, înainte şi după o suspendare de 5 ani. Faţă de 15 ale lui Federer în vremuri de pace continuă. Asta în bătălia  palmaresurilor.

Pe teren, demonstraţia clară a limitelor lui Federer a fost dusă pînă la cap de Roddick. Un jucător absolut terestru a blocat cu mijloace “rudimentare” avantajele unui extraterestru. Finala de la Wimbledon a relativizat masiv chestiunea jucătorului absolut. Soluţia? Pentru mine, “cel mai mare jucător al tuturor timpurilor” e Ilie Năstase. Nu pentru că a fost, ci pentru că a fost altfel, asimetric, atipic, inclasificabil şi fără urmaşi.