Articol de Cristina Negrilă - Publicat miercuri, 20 iulie 2016 18:59
Emisiunea de la Dolce despre Rapid m-a lovit direct in moalele capului. Am sperat, am visat intr-o salvare miraculoasa ca golurile din ultimele minute pe vremuri. Am refuzat sa cred ca echipa mea poate sa moara, ca poate exista o lume fara Rapid. Am crescut cu echipa asta, tata m-a invatat sa o iubesc si nu mi-am imaginat vreodata ca povestea mea frumoasa, cea mai frumoasa care a existat vreodata, poate avea sfarsit.
M-am uitat la live-ul din Giulesti cu jucatorii si am simtit ca asist la o inmormantare. Dar nu orice fel de inmormantare, ci la cea a unei parti din sufletul meu. Mi-am amintit de cate ori am cantat pe stadionul ala, de cate ori am sarit si am urlat de fericire sau de nervi.
Mi-am amintit de entuziasmul unui copil proaspat angajat in presa sportiva la primul meci al echipei lui, la momentele in care am stat fata in fata cu istoria. Mi-am amintit cand rasuna stadionul cu vocea lui Pittis si Socaciu, cu imnul ala care o sa-mi faca toata viata pielea de gaina.
Mi-am amintit ca pentru Rapid am vrut sa lucrez in presa, ca Rapid m-a adus unde sunt acum, sa-mi traiesc visul si sa fac ce-mi place. Iar acum Rapidul a fost lasat sa moara si cand dadea sa se ridice i s-a bagat un ciob in rana care inca mai sangera.
Am crezut ca am trecut prin toate vazand goluri primite sau date in prelungiri, am crezut ca le-am vazut pe toate asistand la brichete aruncate, meciuri suspendate, nocturna oprita, retrageri de pe teren, retrogradari si promovari.
Habar n-aveam ca, asa cum pierzi un om pe care-l iubesti, poti sa pierzi si echipa care te-a facut sa iubesti fotbalul. Habar n-aveam ca un club poate sa dispara. Da, au mai disparut si altele, dar nu era niciunul al meu. Al meu era ca un erou nemuritor din povesti, lua un pic de apa vie si era acolo, chiar daca mai mult tarandu-se in genunchi si tinandu-se cu ultimele puteri de stanca de pe care statea sa cada in prapastie.
Abia azi, uitandu-ma la imaginile cu Alexa si cu jucatorii care-si luau ramas bun de la echipa, de pe stadionul gol, m-a coplesit gandul ca Rapidul meu chiar dispare. Si e un gol pe care nu-l mai umple nicio alta pasiune niciodata. Pentru ca atunci cand ai ales Rapidul e un contract pe viata, fara clauza de reziliere, fara "transfer" catre o alta echipa.
Si ce faci cand Rapidul moare? Cum vindeci golul pe care-l lasa? Pentru ca toti rapidistii stiu cum sa te faca sa iubesti Rapidul, dar n-a descoperit nimeni cum sa faci sa nu-l mai iubesti...
Ai o informație? Scrie-ne pe [email protected]! Gazeta își protejează întotdeauna sursele.
