Articol de GSP - Publicat joi, 30 iunie 2016 11:44
Ideea aducerii unui selecționer străin e încurajată de necesitatea unei reforme la echipa națională și, în general, în fotbalul din România.
Remus Răureanu: ”Un alien la București”
Chit că antrenorul de afară se va ocupa mai mult cu selecția și mai puțin cu reformarea FRF și a campionatului. E încurajată și de succesul din handbal. Suedezul Ryde și danezul Rasmussen au avut succes, semn că un om dintr-o altă cultură poate fi potrivit într-un sport obișnuit cu metodele arhaice ale lui Tadici, un fel de Halagian din handbal. Sau un Iordănescu.
Rețeta ar părea excelentă dacă n-ar exista destule diferențe între handbal și fotbal. Nu e vorba despre diferențe de reguli ale fiecărui sport în parte.
Contextul e diferit, motiv pentru care văd argumente pentru a evita un expat:
Străinul nu ar cunoaște jucătorii. Știu, e argumentul cel mai la îndemână. Chiar nu-i cunoaște! Nou-venitul ar avea două luni la dispoziție să se documenteze, până la startul campaniei de calificare pentru Campionatul Mondial. Pe 4 septembrie vom întâlni Muntenegru la Cluj, un debut mai complicat decât pare, fiindcă individual, ex-iugoslavii au fotbaliști la nivel mai bun decât are Albania.
Selecționerul ar trebui să-și dea seama, după vizionarea câtorva imagini cu jucători necunoscuți, cine e mai nimerit să-l blocheze pe Jovetici, dacă Săpunaru e fundaș dreapta, stoper sau mijlocaș central. Eventual, să dea cu banul dacă Sânmărtean trebuie convocat ori nu. N-ar avea de unde să-l știe pe Lucian. Miza e foarte mare: un start prost cu Muntenegru poate compromite campania, în condițiile în care la CM merge direct doar prima clasată, iar a doua e posibil să prindă barajul. În grupă mai există Polonia, Danemarca, Armenia, Kazahstan.
Până se va dezmetici noul selecționer, s-ar putea să realizeze că a venit cam degeaba, șansele de calificare vor fi fost epuizate. Situația nu seamănă cu cea din handbal, unde oricare tehnician din Europa le cunoaște pe majoritatea româncelor, din moment ce vorbim despre sportive de top. E ca și cum ai fi desemnat să antrenezi Argentina la fotbal. Nu-ți trebuie un an să afli cine-s Messi, Aguero, Higuain. Cu Mățel, cu Hoban și cu Dorin Rotariu e mai greu.
Cum o să comunice cu jucătorii? Capacitatea de motivator a unui selecționer e chiar mai importantă decât a unui antrenor de club, în condițiile în care la "națională" mai toate meciurile sunt decisive. Oricât de bun motivator ar fi el, unui străin i se va toci talentul acesta din princina barierei lingvistice. Mesajul transmis neutru în engleză n-are cum să păstreze forța pe care ar avea-o dacă ar fi transmis în limba maternă. Și lui Conte îi va fi mai greu să agite "biciul" pe margine zbierând în engleză la Willian! E mai simplu să țipe îi italiană, natural, la Giaccherini.
Pentru majoritatea, un avantaj al unui selecționer străin pare independența. Nu e legat de Becali, nu are datorii la Negoiță cum poate ar fi avut un tehnician angajat de curând la Dinamo. Pare, dar nu este neapărat un atu! Un străin, un "alien", ar avea probleme să priceapă personajele din Liga 1 și să colaboreze cu ele.
Jucătorii veniți de afară în Liga 1 credeau la început că Becali e președintele României, din cauza mediatizării excesive. Nu-i va fi simplu străinului să colaboreze nici cu Reghecampf, nici cu Șumudică.
Pentru că nu-i va cunoaște. Iar independența față de cluburi și față de impresari e overrated. "Naționala" de aur a lui Hagi a existat într-o vreme în care Ioan Becali era stăpân peste aproape toți selecționabilii. Influența el alegerile lui Iordănescu sau pe ale lui Pițurcă? Probabil că da, iar "naționala" funcționa așa.
Dan Udrea: ”Nu ştim nici lecţia succesului, nici pe cea a umilinţei”
O spun răspicat. Da, varianta unui antrenor străin la echipa naţională mi se pare cea mai bună în momentul de faţă!
Am mai susţinut-o şi în paginile Gazetei, şi la microfonul Dolce Sport, chiar şi în discuţiile amicale pe care le-am avut pe parcursul Euro, din Franţa, cu Contra, Panduru, Rădoi şi Andone, toţi pro-antrenori români.
Şi acum, argumentele. Un străin aduce în primul rând neutralitatea de care în România e atâta nevoie. "Puiu a luat 4 de la Steaua fiindcă a fost toată viaţa stelist", s-a auzit înainte de Euro.
Aceeaşi suspiciune ar exista mereu şi, de aici, s-ar devia în discuţii lungi şi interminabile, şi dacă Andone sau Rednic ar ajunge să cheme jucători de la Dinamo.
Avem în sânge boala asta, poate că şi normal ţinând cont de toate relaţiile subterane din fotbalul nostru, dar un străin ne-ar scuti din start să ne consumăm energia în această direcţie.
Apoi, cred că modelul propus de handbalul românesc e unul care trebuie obligatoriu urmat. Tomas Ryde nu doar că a scos din mocirlă şi a redat strălucirea unui diamant acoperit de mizeriile româneşti, dar ne-a servit şi multe lecţii de viaţă şi de performanţă.
A fost umilit în public de antrenori români, dar el şi-a văzut de treabă, a propus o strategie relaxată la lot, le-a lăsat inclusiv pe jucătoare să decidă totul la time-out, i-am sărit în cap cu toţii, inclusiv noi, ziariştii, totuşi omul nu s-a abătut de la drumul lui. A reuşit să facă asta doar fiindcă e străin, doar fiindcă a fost crescut în alt spirit. Iordănescu a lăsat impresia că l-a luat pe Alibec la Euro numai pentru a închide gura presei, nu fiindcă era el foarte convins.
Cred că am reuşi, cu un străin, să schimbăm ceva şi la nivel de mentalitate, de abordare, de atitudine. Unui străin cred că i-ar fi greu şi nici n-ar avea de ce să intre în polemici cu Reghecampf, cu Anamaria, cu Rednic sau să-i răspundă unui ziarist la conferinţa de presă că "mai bine rămâneai acasă şi nu veneai la Euro".
Mai cred că un străin ar avea curaj. Şi Ryde la naţionala de handbal, dar şi Rasmussen la CSM Bucureşti au dovedit-o. Nu le-a fost teamă niciun moment, aşa cum i-a fost lui Iordănescu pe tot parcursul Euro, dar mai ales la meciul cu Albania.
Cred că are dreptate Bogdan Stelea când spune că "noi, românii, avem teamă de înfrângere şi n-am învăţat nici până acum să acceptăm şi eşecul, care face parte din sport".
Un străin ar putea să ne înveţe inclusiv cum să nu mai vedem în orice piedică un capăt de drum. "Cine nu ştie să piardă, niciodată nu va putea să înţeleagă cum se ajunge la succes" e un motto pe care Marcello Lippi l-a tot repetat pe parcursul carierei lui.
Mai cred că un străin n-ar putea fi asociat cu nimeni. Cu fraţii Becali, cu Luana, cu Ana, cu Gigi, Migi şi alte persoane care ar putea transforma imediat o convocare în procente virtuale la o eventuală vânzare. Şi astfel, orice jucător adus la lot n-ar mai avea nicio suspiciune de purtat în spate. Ceea ce ar însemna o mare bilă albă.
Nu mi-aş fi imaginat niciodată că un om care a bifat atâta istorie a fotbalului românesc, Anghel Iordănescu, poate deveni dintr-odată atât de mic după eşecul cu Albania. Să vii şi să spui că "nu e o seară chiar atât de neagră pe cât o vedeţi voi toţi" mi se pare că e o deziluzie chiar mai mare decât înfrângea şi eliminarea în sine.
Şi ceea ce a urmat ne arată câtă nevoie avem de un străin. Iordănescu a dispărut complet din peisaj, s-a retras probabil la vila din Breaza, într-un concediu. Fără să vină în faţa oamenilor să dea explicaţii. L-am văzut pe Roy Hodgson demn după umilinţa cu Islanda. "Mulţumesc jucătorilor, presei, suporterilor, drumul meu se opreşte aici", a spus imediat după meci.
A doua zi a venit iarăşi la conferinţă: "Mi-am anunţat retragerea, sincer, nu-mi dau seama de ce mă aflu aici, dar cred că oamenii au nevoie şi de explicaţii după acest eşec, dar mai ales au nevoie de cineva care să le preia toate săgeţile pe care le au de aruncat. Am venit, sunt aici".
Nu doar că ceva mai demn aproape că nu poate exista, dar în România aşa ceva n-am văzut aproape niciodată. Cu o excepţie, Gică Hagi! Şi cum Hagi nu poate fi acum selecţioner, votez pentru un străin. Care nu ne poate garanta succesul, dar sigur ne poate ridica din genunchi. Şi în timpul jocului, dar mai ales după! Ceea ce ar fi mare lucru.
