CORESPONDENȚĂ DIN BOSNIA Românul care a ajuns o legendă în Sarajevo, după ce dormea în vestiarul teatrului din Cluj: „Aici plătesc doar 30 de euro chirie!”

Într-un oraș în care trecutul și prezentul dansează unul în jurul celuilalt, un român a reușit să își scrie propriul destin pe scena Teatrului Naţional din Bosnia și Herțegovina.

Născut în 1974 la Drobeta-Turnu Severin, Mihail Mateescu este astăzi prim balerin în Sarajevo, unde a ajuns în 1996, la câteva luni după finalul războiului.

Absolvent al Liceului de Coregrafie și Balet din Cluj-Napoca și format pe scenele din Constanța, Timișoara și Split, Mateescu a ajuns în capitala Bosniei gonit de sărăcia din România şi impulsionat de entuziasmul tinereţii.

A interpretat zeci de roluri, de la Lacul Lebedelor, Carmen sau Dama cu Camelii la Alice în Țara Minunilor, Spărgătorul de nuci sau Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici. A primit premiul anual al Teatrului Național din Sarajevo pentru cel mai bun rol principal masculin în balet, pentru interpretarea personajului Omul cu mască în baletul „Panta Rhei”.

Într-o discuţie pe străzile din jurul Teatrului Național din Sarajevo, Mateescu a povestit cum a ales baletul, cum dormea pe patul de recuzită la Teatrul din Cluj, cum a ajuns în Bosnia şi explică motivele pentru care nu s-ar mai întoarce în România.

Mihail Mateescu: „Am început baletul la 10 ani”

+16 FOTO

- Domnule Mateescu, spuneți-ne un pic despre dumneavoastră, cum ați început baletul? Pentru un băiat nu e o preocupare foarte frecventă.
- Am început de la vârsta de 10 ani. Aveam o prietenă care începuse şi am zis să încerc şi eu. Eu sunt din Turnu Severin. Am plecat la audiție la Cluj în ’84. Am luat audiția.

- Ce s-a întâmplat apoi?
- Am ajuns la Școala de Coregrafie şi am făcut 9 ani de studii. În ’92 am terminat școala. După care m-am angajat la Constanța, la teatrul de balet clasic și contemporan Oleg Danovski, unde am lucrat cam 5 luni. După aceea m-am dus înapoi la Cluj.

- Cum era în acea perioadă la Cluj?
- Salariul era mic, cazare nu aveam, dormeam prin vestiarul de la teatru. Și în ’93, în ianuarie, m-am transferat la Timișoara. Acolo mi-au dat apartament. M-au făcut solist. Am stat cam un an și jumătate.

- După care v-a tras „ața” în altă parte?
- La aventură, da, să văd cum e și pe afară. M-am dus și m-am angajat în Split.

- Cum aţi ajuns în Split?
- Fiind la Timișoara, am avut turnee de colaborare cu Opera Maghiară din Cluj, în Franța. Și la Split le trebuiau doi băieți pentru un spectacol. Eu, având turnee în Franța, l-am lăsat pe un coleg de-ai mei să se ducă în locul meu și mi-am zis că după ce se termină turneul, o să vin și eu. Așa a fost. M-am dus fără să știu dacă iau audiția sau nu. În final m-au primit și am lucrat un an și jumătate acolo, după care am făcut stagiul militar în România, și în 1996 m-am stabilit la Sarajevo.

BOSNIA - ROMÂNIA

„Mi-a furat PlayStation-ul și l-a amanetat pentru păcănele! Eram colegi de echipă!” » Bosniacul care a jucat 6 ani în România reclamă două incidente

Mihail Mateescu: „Am stat la poliție în prima noapte din Sarajevo”

- După război, da?
- După război. Încă era interdicţie de a ieşi din casă după ora 10 seara. Nu putea nimeni să umble pe stradă. Și am ajuns pe la 1 noaptea. Am fost oprit de poliție. M-au întrebat ce fac, de unde vin. „Român?” „Vin la Sarajevo, am la audiție la balet”. Mi-au zis că nu se poate, că doar dimineața se poate trece pe aici. În final, am așteptat cam jumătate de oră. Era beznă. A venit o patrulă de italieni, ne-au întrebat de sănătate. Le-am zis că suntem români, vrem să mergem la audiție în Sarajevo, la Teatrul Național. Ei ne-au lăsat să intrăm în Sarajevo. Nu știam unde e centrul, în dreapta sau în stânga. Nu existau nici firele de la troleibuz. A venit duba de poliție, ne-au luat la secţie. Am stat toată noaptea acolo.

- În arest?
- Nu era arest, nu ne-au percheziționat, am stat acolo până dimineața. Dimineața l-au sunat pe un coleg de-ai noştri, care a venit după noi, ne-a luat. Era duminică. Eu am luat audiția. Colegul meu, nu. S-a întors înapoi în țară. Și uite așa am rămas singur la Sarajevo.

- De ce Sarajevo?
- Auzind că sunt ceva români aici, la Sarajevo, am zis să vin în Bosnia. M-am gândit că nu mai e nicio problemă cu războiul, așa că am decis să vin și eu să văd cum e. Eram tânăr atunci.

Mihail Mateescu: „M-am căsătorit cu o balerină bosniacă”

- Câți ani aveați când ați ajuns?
- 23 de ani. După asta, cu timpul, m-am căsătorit. Am doi copii, Alex și Lara. El a terminat Academia de Muzică, vioară solo.

- V-ați căsătorit cu o româncă?
- Nu, e de aici, din Sarajevo.

- Ce „cotă” are baletul românesc în Europa, în lume? Ați umblat în multe locuri.
- Suntem bine văzuți și respectați în domeniul cultural și al baletului. Avem o școală solidă. Nu știu cum mai e acum, că eu de 30 de ani nu mai sunt în țară, dar ies generații destul de bune.

Mihail Mateescu: „Fără disciplină nu poți face arta”

- Sunt multe sacrificii la balet? V-ați confruntat cu agresiuni fizice din partea profesorilor?
- Nu. Nu o să zic că nu erau momente dificile, dar nu în sensul de agresiune. Totul a decurs normal. Profesorii erau mai exigenți, și în domeniul nostru e bine. Fără disciplină nu poți face arta.

- Spuneți-mi care este, în toată cariera dumneavoastră, spectacolul de care sunteți cel mai mândru, cel mai aproape de suflet, și de ce.
- Dacă trebuie să aleg unul singur, „Dama cu camelii”, unde am făcut rolul principal.

- De ce?
- E o poveste de dramă și mi-a picat foarte bine la suflet. Mi s-a potrivit rolul. Sunt multe spectacole. Am dansat și în „Margareta”, și în „Giselle”, „Spărgătorul de nuci”, și altele. Dar „Dama cu camelii”, aici în Sarajevo, e specială. Am și o poză de profil din spectacol.

Mihail Mateescu: „Joc în Alba ca Zăpadă acum”

- Ați avut și turnee externe?
- Am avut. Mai mult prin fosta Iugoslavie. Am mai avut turnee lungi în Franța, vreo 3–4 luni, în aproape toată țara. Dar după ce am venit la Sarajevo, nu prea. Am mai fost și în Turcia.

- Cum arată o zi de-a dumneavoastră, dincolo de audiții și antrenamente?
- Dimineața mă duc la studio. La ora 10 începem. Terminăm pe la 2–2.30. Dacă avem spectacol, e seara, pe la 7.30. Chiar aseară am avut „Albă ca Zăpada”.

+16 FOTO

- Ce rol jucați?
- Profesorul Pitic. Spectacol e montat de o colegă de-ale mele, Amalia Mândruțu, româncă. A venit special din Cluj să-l monteze. Acum e la pensie. A fost spectacol de succes. Aseară și alaltăieri am avut două spectacole. Sala plină.

- Cât e un bilet la teatru în Sarajevo?
- 5, 10 sau 15 euro, depinde de loc. Premierele sunt mai scumpe.

- Ați fost curios să calculați câte spectacole aveți în palmares?
- Sunt multe. Nu m-ar fi făcut prim-solist dacă nu aveam atâtea. Să le număr… habar n-am.

- Aveți peste 100? Mă refer la spectacole, nu la reprezentaţii.
- Nu, în jur de 40–45.

Mihail Mateescu: „Nu știam deloc limba”

- Cum v-ați împăcat cu limba de aici? Cum ați învățat-o?
- Nu știam o boabă de sârbă-croată. Dar în jumătate de an am început să vorbesc și să mă înțeleg cu oamenii. Ajutase și faptul că lucrasem un an și jumătate la Split, dar acolo lumea pleca repede după serviciu, nu ca aici. Am învățat în sala de balet și în cafenea.

- Pe soţie cum ați cunoscut-o?
- Am cunoscut-o tot în sala de balet, și ea e balerină. E mai mare cu trei ani și jumătate. Evident, acasă am învățat limba și mai repede.

- Când v-ați căsătorit? Repede după ce v-ați cunoscut?
- Ne-am cunoscut şi ne-am căsătorit în 1999.

- Ați făcut nunta aici sau în România?
- Aici, la primărie.

- Fără petrecere ca în România?
- Atunci nu prea erau bani. Am făcut-o restrâns, în familie. Așa sunt eu. Tot timpul rapid, fără discuții.

Mihail Mateescu: „Mai facem farse la repetiții”

- Povestiți-ne o întâmplare amuzantă dintr-un spectacol. Vi s-a întâmplat să pierdeți firul sau să se întrerupă muzica brusc?
- Mie personal nu mi s-a întâmplat, dar unui coleg, da. Spectacolul „Simha” se numește. Spectacolul începe cu o variație. Colegul meu a început, era muzică de pe disc, nu live. Nu știu ce s-a întâmplat — ori s-a luat curentul, ori a sărit discul — și s-a oprit. Numai bine că era aproape de final; înainte să termine s-a oprit muzica, și i-au dat drumul din nou de la început. El s-a întors și a reluat totul de la capăt.

- Dumneavoastră nu aţi avut niciun moment amuzant?
- Mie mai îmi făceau boacăne colegii. Trebuia să duci pe scenă un geamantan și îți puneau un geamantan greu, plin cu greutăţi de la scripeţi. Intri pe scenă și trebuia să te descurci.

- Și v-ați trezit chiar în piesă?
- Da, chiar în piesă. Noroc că erau doar vreo 10 kilograme. Trebuia să-l cari pe scenă, să-l lași într-un punct și apoi să-l scoți afară.

- Alte trăsnăi ați făcut?
- Nu prea. Doar la repetiții. La scena în care moare Giselle, de exemplu. Ea înnebunește și urmează să moară. Toți sunt concentrați. Era acolo un cărucior pe roți. Eu jucam invalidul. Am tras căruciorul, l-am prins de piciorul unui coleg și l-am speriat bine. Dar asta la repetiții, ca să mai spargem monotonia.

Mihail Mateescu: „Nu am întâlnit niciun român în Sarajevo”

- Ați avut regizori cu care nu v-ați înțeles deloc? V-ați certat vreodată?
- Nu, niciodată. Am făcut tot timpul ceea ce mi-au cerut, cu toată cinstea și puterea mea.

- Mă întrebam cum e să trăiești ca balerin într-o lume dominată de femei. Cum vă descurcați?
- Oamenii îmi pun mereu întrebarea asta, dar în sala de balet nu te gândești „ce bine arată colega”. Ești focusat pe ce ai de făcut. Mai mult după spectacol, când se aranjează, atunci îți mai dai seama. În sala de repetiții ești concentrat.

- Ați avut spectacole nereușite cu contestări din partea sălii? Fluierături?
- Nu. Doar dacă jucam un rol negativ. Atunci se mai întâmplă. Dar în general, nu.

- Mai sunt români stabiliți aici?
- Habar n-am. Nu m-am întâlnit cu niciunul. Am fost și la alegeri, dar nu am întâlnit pe nimeni. Poate mai sunt din Republica Moldova cu cetățenie română, dar nu cunosc.

Mihail Mateescu: „Fotbalul e ca baletul”

- Cu cine țineți? România sau Bosnia?
- Normal, cu România.

- Cum vedeți meciul?
- În general nu prea urmăresc sport, dar când joacă România pentru calificări urmăresc. Îmi pare rău, dar asta e... Nu se joacă în forță. Acum nu știu ce e în interior, dar oamenii sunt nemulțumiți.

- Vă referiți că nu intră în meci cu agresivitate?
- Da. Fotbalul e imprevizibil. Poți să domini și să pierzi la o fază. E ca la balet: faci un spectacol extraordinar, dar dacă ai un pas greșit și cazi, omul ține minte că ai căzut. Omul a plătit biletul. Noi trebuie să ne facem treaba.

Mihail Mateescu: „Mă pregătesc 6 ore zilnic”

- Ce credeţi că e mai greu? Să fii fotbalist sau balerin?
- Nu pot să mă pronunț, dar cred că suntem cam pe-acolo.

- Câte ore vă pregătiți pe zi?
- Vreo 6 ore de lucru efectiv.

- La alimentație trebuie să aveți grijă?
- Eu nu am problema asta. Mănânc ce vreau.

- Serios?
- Da. Nu am probleme cu îngrășatul.

Mihail Mateescu: „Sunt mulțumit de ce am realizat”

- Așa ați fost mereu?
- Până la 14 ani eram mai durduliu. După pubertate și cu baletul, m-am schimbat.

- Financiar, nu vă puteți compara cu fotbaliștii, nu?
- Nu, în niciun caz. Ei primesc mult mai mult.

- Nu vă pare rău că nu sunteți fotbalist din acest punct de vedere?
- Nu. Sunt mulțumit cu ce am realizat.

Mihail Mateescu: „Am fost la Split când a câștigat Steaua cu 4-1”

- Care e interesul pentru balet aici față de România?
- Depinde de spectacol. Azi și alaltăieri am avut două spectacole cu sala plină.

- Dar sunt și spectacole cu puțini oameni?
- Da, se întâmplă. Am avut și cu 30 de persoane. Vreo 5-6 astfel de situații în total. Uneori s-a renunțat la spectacol; li s-au dat banii înapoi.

- Pe stadion aţi fost vreodată?
- Eram la Split prin ’94, cred. Steaua cu Hajduk Split. Am bătut cu 4–1. Spre final, cu 15–20 de minute înainte, ne-a evacuat poliția din cauza galeriei. Au aruncat cu pietre, dar nu au fost incidente mari. După câteva zile m-a sunat fratele: „Băi, te-am văzut pe Eurosport!”.

- Ați cântat în galerie, ați fost ca un ultras?
- Da. A fost frumos, dar n-am mai avut ocazii să merg la alte meciuri.

Mihail Mateescu: „Mi-a plăcut Craiova Maxima”

- Cu ce echipă ţineţi?
- Nu am o echipă favorită. Poate Craiova.

- E vreun fotbalist care v-a plăcut în perioada în care mai urmăriți meciuri?
- Balaci, Cămătaru… Craiova Maxima. Eram aproape de ei, acolo.

- Nici părinții nu erau cu fotbalul? Nu v-au dus?
- Nu. Contează și asta, cum și pe mine m-au dus părinții la balet. Probabil din cauza asta… nu s-a legat. A fost alt destin.

Mihail Mateescu: „Am fost pe scenă cu copiii mei”

- Băiatul face vioară. Dar fiica dumneavoastră?
- Ea e la Academia de Muzică, canto-solo.

- E încă la studii?
- Da. Peste patru–cinci ani o să auziți de ea. Lara Mateescu, soprană. Cam în 4–5 ani.

- V-ați imaginat vreodată: pe afiș — Lara Mateescu, soprană; în orchestră — fiul dumneavoastră, Alex; pe scenă — dumneavoastră dansând?
- S-a întâmplat deja. La premiera „Zorba Grecul”. Eu am jucat Zorba.

- Serios? Iar el era în orchestră?
- Da, ei cântă tot repertoriul de balet și operă pentru Teatru. Avem și concertele filarmonicii tot în teatru. Nu există o sală separată pentru filarmonică.

Mihail Mateescu: „Aștept pensia aici”

- Unde vă simțiți mai bine, în România sau în Bosnia?
- Nu pot să aleg. Îmi place și aici, și acolo. România e foarte frumoasă: Târgu Jiu, Craiova, Bran, Peleș… multă istorie.

- Luați în calcul să vă întoarceți în România sau rămâneți aici?
- La aproape 52 de ani… cine mă mai ia? Aici aștept pensia. Poate voi face naveta: o lună acolo, o lună aici.

Mihail Mateescu: „Plătesc chirie doar 30 de euro”

- Locuiți cu chirie?
- Da. Apartament al primăriei, dat prin concurs. 50 de cenți metrul pătrat. 65 m², deci cam 30–35 de euro chiria.

- Foarte puțin.
- Da. În piața liberă ar fi cam 300 de euro.

- Iar utilitățile?
- Cel mai mult m-a costat curentul: 150–170 de euro iarna. Mă încălzesc pe curent. Vara — cam 35 de euro. Media e 70–80 de euro.

- Ce faceți în timpul liber?
- Soția gătește, eu fac cumpărăturile. În weekend mergem la casa de vacanță, la 15–20 de minute de Sarajevo, în munți. Te rupi de lume.

Mihail Mateescu: „Viața m-a dus pe drumul corect”

- V-ați obișnuit cu clima de aici?
- Da. De la 10 ani sunt în Cluj, și Clujul e într-o „oală” ca aici, așa că m-am obișnuit.

- Regretați decizia de a pleca din România și de a veni în Bosnia?
- Nu. Nu m-am gândit așa, dar… îmi pare bine. Viața m-a dus pe drumul corect. Atunci meseria noastră nu era bine plătită în România, toți plecau.

- Cât câștigați în România, înainte să plecați?
- Cam 900–1000 de lei. Dar banii s-au schimbat de atunci. Nu-mi permiteam nici măcar o garsonieră. Dormeam în vestiar, pe patul din spectacolul „Carmen”.

- Pe patul din spectacol?
- Da, în vestiar. Colegii veneau dimineața la repetiții, eu mă trezeam odată cu ei și mă schimbam direct în costumul de balet. Am rezistat o lună și jumătate așa. Apoi m-a chemat un coleg la Timișoara și am plecat.

Mihail Mateescu: „Băiatul meu face polo și vioară”

- Dacă un copil de 10 ani v-ar cere sfatul: să înceapă baletul?
- Depinde dacă îi place. Eu le-aș spune: sport și cultură. Pe băiatul meu nu l-am împins spre nimic. El a ales. Face polo şi vioară.

- Polo?
- Da, l-am dus la bazin, a văzut polo și a zis: „vreau și eu”. La 13 ani s-a apucat.

- Și încă face polo?
- Da. A fost și la calificări pentru Champions League. Nu mai e la fel de activ, dar vrea să revină mai serios la antrenamente.

Mihail Mateescu: „Lucescu e o legendă, trebuie respectat”

- Care e sportul numărul unu în Bosnia?
- Fotbalul. Apoi baschetul.

- Ați fost la baschet?
- Nu, e aglomerație prea mare.

- Ce fotbalişti români vă plac?
- Îi avem pe Ianis, pe Man, pe Stanciu… Lucescu e o legendă. Numele lui trebuie respectat.

Mihail Mateescu: „Cred că ajungeam un golan”

- Sunteți și dumneavoastră o legendă a baletului bosniac?
- Așa spun ei.

- Vă tratează lumea ca pe o legendă?
- Da, sunt respectat. De curând m-a oprit un domn pe stradă: „Sunteți cel care a dansat Zorba?” A vrut să vină cu soția la următorul spectacol. Așa ceva e ca un premiu.

- Dacă nu erați balerin, ce credeți că ați fi ajuns?
- Cred că un golan.

- Vă plăcea lumea interlopă?
- Nu, dar mai fumam, îmi plăcea viața. Mă băteam pentru alții.

Mihail Mateescu: „Îmi place ceafa de porc”

- Deci, cum ar veni, dacă nu erați balerin, erați capul mafiei, ca să glumim.
- Cam așa ceva. Glumim, evident. Nu pot să-mi dau seama ce-aș fi fost. Poate prin construcții, ce știu eu?

- Aici țineți tradițiile românești? Crăciun, Paște… ouă roșii, cozonac?
- Da. Soția e catolică, eu sunt ortodox, dar calendarul e același aici. Doar Paștele diferă uneori. Și soția se ocupă de ouă, cozonac, toate cele. Mai puțin cozonacul — acum sunt de cumpărat. Dar sarmalele le face acasă, da.

- Care e mâncarea preferată? Ce ați da orice să aveți în față?
- N-am pretenții. Dar dacă e să aleg… ceafă de porc.

VIDEO. Interviu cu Mihail Mateescu în fața Teatrului Național din Sarajevo

- E cam „antibalet”, nu?
- Mie îmi place.

- O mâncați mai pe ascuns, să nu vă vadă directorul?
- Nu, nu am probleme de genul acesta.

- Se întâmplă să vă urce vreodată pe cântar?
- Nu. Le mai atrage atenția celor tineri, în special fetelor. În general nu e presiune exagerată.