Articol de GSP - Publicat duminica, 09 octombrie 2016 00:00
Cine crede că fotbalul din România a scăzut la nivelul minim posibil trebuie să vadă Armenia, unde regresul sportul a ajuns aproape de amatorism.
Henrikh Mhitarian. Borussia Dortmund, Manchester United. România nu mai are un asemenea fotbalist, atât de bine cotat şi capabil să fie tratat ca un om important la unul dintre cluburile cele mai mari din lume.
Mhitarian e însă excepţia care nu dezminte situaţia dezastruoasă a fotbalului din Armenia. Dacă Messi ar juca pentru România, diferenţa dintre Leo şi nivelul real al fotbalului românesc s-ar apropia de ce se petrece cu Mhitarian şi cu Armenia.
Cum au apărut cluburile?
Nu mijlocaşul ofensiv al lui Manchester reprezintă fotbalul armenesc. Întâmplător, el nici nu a jucat aseară, blocat de United, care l-a declarat accidentat şi a ales să-l protejeze. Fotbalul din Armenia e în altă eră faţă de Mhitarian, mai aproape de începuturile acestui sport, înainte ca fotbalul să atragă bani şi infrastructură dezvoltată.
"Sunt cluburi în prima ligă pe care nici nu le ştiu, nu ştiu cine sunt", recunoaşte Mihai Stoichiţă. Nici nu prea mai seamănă a campionat, aduce mai mult cu un turneu amical, cum jucau echipele româneşti în Italia, la Norcia, acum mai bine de un deceniu. Prima ligă include doar şase formaţii: Shirak, Alashkert, Banants, Gandzasar, Piunik şi Ararat. Patru din şase sunt din Erevan!
Doar Shirak Gyumri şi Ganzasar sunt provinciale. Ordinea enumerării e şi ordinea din clasament, cu grupările tradiţionale, Piunik şi Ararat, pe ultimele două locuri. Cel mai bine clasat din Erevan e Alashkert.
Tribuna cu 10 la sută scaune
Cine e Alashkert? O echipă dintr-un cartier mărginaş al capitalei, un Berceni mult mai sărac. Condimentat cu câte un Lexus de ultimă generaţie la poarta unui service rudimentar. Alashkert a fost înfiinţată acum patru ani şi luptă pentru titlu. Nu fiindcă ea ar fi progresat fantastic graţie unor investiţii uriaşe. Nu e vreun Manchester City în varianta armenească.
E doar realitatea armenească şi atât. Alashkert a dat cinci jucători pentru meciul cu România, jucători care în timpul în care nu sunt convocaţi se pregătesc pe o arenă de Divizia D. Nu mai sus.
La Călăraşi e Santiago Bernabeu, iar la Slobozia e San Siro în comparaţie cu pseudostadionul ocupantei locului secund din Armenia. Arena din spatele blocurilor cu rufe întinse la uscat şi la prăfuit are o singură tribună, un perete din beton care înconjoară o latură a terenului. Scaune sunt puţine, înghesuite ca nişte vrăbii pe betonul care continuă cu nişte trepte, de o parte şi de alta a locurilor civilizate.
Irigaţie pentru patron
Echipa e în antrenament pe terenul principal. Există şi un câmp pentru antrenamente, paralel cu arena de bază. Câmp, câmp, nu teren de fotbal, de aceea fotbaliştii se pregătesc pe terenul 1. Patru muncitori udă terenul de antrenament, cu iarbă rară şi îngălbenită.
Terenul pare oricum strâmb, nu iarba e singura problemă.
Oamenii îl udă în acelaşi timp, patru inşi cu câte un furtun cu presiunea dată la maximum, de parcă iarba ar putea fi controlată la minut, în funcţie de presiunea jetului de apă. La marginea terenului îi priveşte pe jucători un tip în cămaşă albă şi aflăm că e patronul clubului. Asta explică de ce furtunurile udă ceva ce nu poate fi reparat doar cu apă!
Se apropie un tip brunet, la vreo 30 de ani: "Eu sunt directorul sportiv". "Asta e echipa de pe locul 2 din Armenia?". "Da. Nu mai fotografiaţi!". OK, omul e jenat de aspectul arenei, care-i face pe jucătorii profesionişti să pară nişte băieţi care bat mingea în timpul liber, după muncă şi înainte de o bere.
Săraci
"Sperăm să câştigăm campionatul", afirmă directorul sportiv. Parcă nici funcţia asta nu se potriveşte cu peisajul. Postul inventat în fotbalul italian şi importat pe urmă în mai toate ligile nu poate avea un corespondent în fotbalul armenesc! Alashkert conţine şi străini, printre care un sârb. Şi încă un internaţional, printre cei cinci convocaţi pentru partida cu România. Absentul e accidentat şi se antrenează singur în spatele unei porţi.
"De ce nu aduceţi şi jucători români?". Oficialul zâmbeşte, "n-avem bani". O mie de euro pe lună înseamnă un salariu mare în prima ligă din Armenia. E drept, preţurile din Erevan sunt mai mici decât în România. Dar nici chiar aşa! Un armean de top din campionatul intern ar trebui să joace 50 de ani ca să câştige salariul pe un sezon al lui Florin Andone la Deportivo!
Armenii joacă fotbal motivaţi de exemplul lui Mhitarian, deşi superstarul a crescut mai mult în Franţa şi în Ucraina decât la Erevan. Stoichiţă l-a readus în Armenia. "Le învăţam pe mama şi pe sora lui", îşi aminteşte antrenorul care a lucrat în Armenia în urmă cu 13 ani, la Piunik şi la "naţională". Fotbalul din Erevan nu şi l-ar mai permite acum pe Stoichiţă, nu-şi mai permite aproape nimic.
