Articol de Cătălin Tolontan - Publicat joi, 13 decembrie 2018 15:49
Doctor la Institutul de Cercetare al Universității București, Giugăl vorbește despre expectativa care ne menține în inacțiune și polarizare socială.
O țară în care așteptăm.
Nichita Stănescu observa, în anii ’80, că românii și-au introdus în limbajul comun expresia ”Se dă leafa”. Ca și cum salariul nu ar fi muncit și meritat, ci dăruit. Învățasem în comunism că salariul nu se ia, se dă și aștepți pentru el!
De asemenea, așteptând la cozi și în magazine, întrebarea uzuală era ”Ce se dă?”, nu ”Ce cumpărăm?”. Bunurile nu se achită cu bani și muncă, nu e un schimb echitabil, ci se primesc în stare de expectativă! E un amănunt de limbaj, un sfert de ton, dar în care se oglindește o mentalitate colectivă indusă.
Aștepți ca să primești: salariul, alimentele, componentele existenței. În final, viața însăși e la dispoziția celor care dau, iar rolul destinat ține e acela de a vegeta ca să primești.
Sindromul așteptării a rezistat peste decenii, observă în Libertatea de azi Aurelian Giugăl, doctor la Institutul de Cercetare al Universității București.
Împreună cu economistul Cornel Ban de la Copenhagen Business School, Aurelian Giugăl a publicat probabil cea mai interesantă analiză dedicată Centenarului. Cei doi cercetători au pus față în față falsele mituri și faptele. Comparând realitatea românească din 1918 și din 2018, cifrele arată unde am evoluat și unde nu. Puteți citi analiza celor doi cercetători, relatată de Libertatea (I, II, III).
Ziaristul Daniel Ionașcu a făcut un interviu cu Aurelian Giugăl (aici și aici).
Cercetătorul afirmă că marea noastră problemă rămâne sărăcia și faptul că avem mulți oameni și întinse zone geografice abandonate. România inegalității înseamnă o structură economică care a creat și menține, chiar și în plină creștere, ”40% din populație fără apă curentă, fără canalizare sau baie”.
Cu o observație tulburătoare, Aurelian Giugăl ne aduce aminte că ”În anii ’80 voiam să plece Ceaușescu, în anii ’90 voiam să plece Iliescu, în anii 2000 voiam să plece Năstase și Băsescu, acum vrem să plece Dragnea”!
Asta nu înseamnă că fiecare dintre cei numiți nu a plecat când a decis poporul că e timpul să plece. Ceea ce invocă Giugăl, profesor de geografie și doctor în științe politice, este sindromul expectativei și speranța pe care ne-o încredințăm unui singur om sau eveniment, sperăm noi, salvator. În acest caz, așteptăm să plece cineva, așa cum, la începutul anilor 90 imploram destinul ”să avem și noi un Havel, precum cehii”.
Și ei pleacă. Însă problemele reale rămân aceleași.
”Unii români trăiesc în postodernism și alții abia au intrat în secolul XX, când li s-a pus apă curentă”, spune cercetătorul român.
”Țările lumii a doua aparțin simultan și lumii întâi, și lumii a treia. Un anumit procent al populației trăiește într-un stil modern – conectat global cu o slujbă importantă și bine plătită-, dar el coexistă cu o clasă de mijloc restrânsă și cu masa săracilor”, scrie Parag Khana.
E caracteristica țărilor care nu au decis încă către ce se îndreaptă. Cea mai proastă decizie e să aștepți să se dea, să vină, să plece.
Ai o informație? Scrie-ne pe [email protected]! Gazeta își protejează întotdeauna sursele.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
